Umbria – My annual mini-trip to Italy

Poți vedea un oraș în 4 ore?

---

Nimeresc în avion lângă un tip mult prea vorbăreț și prietenos, genul ăla de om care vorbește el și pentru nevastă-sa și pentru tine. El știe mai bine și unde mă duc, și ce-am făcut azi, află că ne și întoarcem cu același zbor. Genul de om care acu te întreabă dacă ai lucrat de acasă, peste 5 secunde te-a uitat, că deja e în discuții cu următorii oameni pe care i-a întâlnit😅

Stabilisem cu gazda de la prima cazare, să vină ei să mă ia. Fiind seară, n-am vrut să-mi mai bat capul să găsesc un autobuz, să nu știu sigur că va circula, să nu știu cât de departe m-ar lăsa de cazare. Ca info, se pare că un autobuz Citylink a fost introdus recent, pleacă numai bine cât să colecteze zborul de Perugia și să te ducă în centru. Dacă mai vin, o să știu pentru atunci.

Stau la un B&B, la 3.5 km de aeroport. L-am luat aproape, să ajung singură la el. Apoi mi-am luat și taxi, să nu mai conteze cât e de aproape😋

Mă întâmpină Rafaelo, un italian creț, cu ochelari de John Lennon, foarte jovial și relaxat. Nu știe prea bine cum stă treaba cu autobuzele, dar îmi oferă să merg cu el în centrul Perugiei, a doua zi, când se duce la muncă. Refuz politicos, aș vrea să ajung mai dimineață decât pleacă el, dar primesc cursa de la aeroport, din partea casei. Gestul lui îmi dă un sentiment de recunoștintă și-mi umple inima de căldură. Nu la cei 10€ câștigați, pe care deja îmi asumasem că-i voi plăti, ci la omenia care încă se găsește în lume. Plus că, aveam să aflu, ăsta era doar primul dintr-o serie de gesturi de omenie, ce aveau să mi se întâmple.

Lecția nr 1: cei de la cazare nu prea știu să-ți dea indicații de transport sau vizitat.

Geamul meu dă fix în stradă și parcă îmi trec mașinile pe lângă pat, ba din când în când mai aud și avioanele pe deasupra, dar are tot ce-i trebuie. Mai mult, când m-am trezit de frig, la 11 noaptea, am aflat că le merge și caloriferul. A doua zi, un mic dejun plin de zahăr și carbohidrați (nu găsești ceva sărat la ei, nici în gaură de șarpe), iar apoi am plecat spre Perugia. Stația de autobuz e fix în fața cazării și, în ciuda marcajului “Fermata a richiesta” (care nu mi-e foarte clar ce înseamnă), autobuzul vine în scurt timp. N-am bilet, de unde aș putea avea, dar cer să plătesc cu cardul. Se uită șoferul la mine, nu cred că pricepe ce zic, dar îl aud cum gândește “iar turiști de ăștia…” și-mi face semn să mă duc pe scaune. Ca un elev fără lecție-nvățată, trimis la locul lui, prin mărinimia profesorului, mă duc cuminte pe un scaun și nu mă mai mișc de acolo, până ajungem😊.

Ajung. E soare și cald, iar netul nu-mi merge. Îl “repar” și pornesc la drum. Aleg să mă bucur de fiecare pas pe care-l fac, fiecare frunză galbenă se înregistrează în memoria-mi vizuală, îmi rămân pe retină parcurile pe lângă care trec, pietrele clădirilor pe care se urcă iedera, liniștea traficului. Centrul istoric, plin de străduțe, e tot ce-ți poți dori. Am puține obiective propuse, iar primul este turnul Sciri.

Mă învârt de câteva ori pe lângă el, îi fac poze, iar la final îmi dau seama că sunt fix lângă el, dar e închis. Eh, ayaye. În încercarea de a-mi traduce afișul în italiană, nu simt că voi suferi mult, că nu urc. Dau să mă pierd în zumzetul pieței, în timp ce aud pe fundal un “ciao, bella!” (Italienii ăștia, își merită renumele), văd un bunicuț cu zâmbetul pe față, ce tocmai salutase o fetiță. Îi zâmbesc, mă salută și mă întreabă dacă aveam de gând să vizitez turnul. Siii, ma il e chiuso!😞 îi zic, fiind convinsă că mai degrabă îmi înțelege italiana de baltă, decât engleza corporatistă. Se făcea că domnul era un administrator al Turnului, iar azi era fix ziua de șters praful, iar eu dacă voiam, puteam intra să urc, să ma uit, cât timp el își făcea treaba pe acolo. Măi, să fie! Așa noroc pe mine?! Si, claro! Mille grazie! 😅 Îmi spune cum să trag zăvorul, urc, gâfâi, dar ajung.

Sus, mă încearcă un sentiment atât de intens de fericire pură, că încep să râd singură. Sunt doar eu, pe toată terasa, iar orașul mi se așterne din stânga în dreapta, doar mie. Privesc cu nesaț toate clădirile, parcă vreau să-i mulțumesc fiecăreia în parte, că e acolo, atât de frumoasă. Fac poze din reflex, deși știu că-mi va fi imposibil să uit momentul. Îi sunt atât de recunoscătoare acestui domn, că ies cu fața scăldată toată într-un zâmbet.

Mergând agale spre următorul obiectiv, via dell’ Aquedotto, simt miros de pâine caldă. Dau să trec mai departe, dar Creierul nu mă lasă. Ne miroase prea bine, să nu ne oprim. Ia vezi, de unde vine? ce se vinde aici, în stânga? 🤔 atât de înverșunat a fost să rămână, că n-a mai contat că omu ăla încă spăla pe jos, de unde să vină miros de pizza, de acolo? Așa că am rămas. Tot el, cu aceleași mânuțe, mi-a asamblat piadina, și vorba aia “n-a mai murit nimeni”. Delicios și alta nu.

Îmbătată de atâta frumusețe, ajung să-mi fac toate cumpărăturile de suveniruri, încă din primele ore, iar apoi mă îndrept spre stația de autobuz. Am ceva temeri cu autobuzele din Italia, de când am fost în Amalfi. Nu pe toate scrie numărul, nu toate sunt corect arătate de Google Maps. Ăsta de urma să mă ducă în Bevagna, doar îmi confirmă neclaritatea. Teoretic 422, practic nu are niciun afișaj, iar când să mă lase la destinație, nu ajunge în punctul arătat de Maps…

De ce Bevagna și nu ceva mai cunoscut? Mi-au plăcut casele din piatră, podurile peste apă, un soi de Brugge italian, plus că părea mai puțin turistic. Ca un oraș cetate, împrejmuit cu un zid de apărare, plin de străduțe înguste și case din cărămidă. Străduțele astea de se pierd una-n-alta, m-au fascinat de când le-am văzut prima dată în Veneția, iar acum tot continuă sa o facă. Mult verde în jur, un simț vestimentar cum numai aici am văzut, miros de usturoi în sos de vin și italiana care-mi gâdilă urechile. Am ajuns bine😊

A doua zi, îmi propun să merg pe jos până în Torre del Colle, ce speram eu să fie un sătuc. Ajung, avea la intrare o cetate tot de piatră, dau și de restaurantul la care-mi propusesem să mănânc, și, constat cu bucurie nu doar că prind să rezerv o masă, daaaar…avea stele Michelin. Nu știu câte, o să presupun că una, altfel s-ar fi lăudat cu câte😂

Tot atunci, când dau să vizitez restul locurilor, văd o puzderie de mașinuțe de epocă, parcate toate în fața cetății. Zici că erau la expoziția lui Țiriac, una mai dichisită ca alta, numerotate de parcă participau la concurs de frumusețe. Cum în ultima vreme am o atenție sporită pentru Fiat 500, să le văd acum în atâtea modele și culori, a fost ca o doză șoc de drăgălășenie😍.

Le privesc, le pozez, le zâmbesc și mă duc cu treburile mele. Descopăr, însă, după vreo 500 de m, că deja ies din Torre del Colle. Ce-am crezut că o să-mi ocupe toată ziua, se terminase înainte să înceapă…Ce-i de făcut? Mă întorc la cetățuie și am norocul să surprind mașinuțele, fix când plecau la drum, înșiruite ca la paradă. Nu mă pot abține și scot telefonul să le filmez, în timp ce zâmbesc și le fac cu mâna, ca un copil de 3 ani, când trece trenul. Binedispuși și ei, îmi întorc gestul, ba unii își etalează și claxoanele muzicuță, pentru un spectacol complet.

Pentru masa mea de 5 stele n-am poze, doar prea puține degete de lins și un nou plan: să caut special astfel de locuri, în pelerinările mele🤤

Ajunsă în Bevagna, simt că intră un pui de somn, după care mai ies puțin prin centru, cât să caut o pizza Margueritissima. Mă întorc în cameră și-mi continui somnul întrerupt cu 3 ore mai devreme.

Ultima zi e cea mai palpitantă. Am autobuz la 3.10, așa că îmi fac de lucru prin parc, până atunci. Mă duc spre stație cu emoții, că n-am bilet și sper să pot plăti direct acolo. Mai mult, ăsta e și ultimul autobuz spre Perugia, așa că mă bazez pe el cu toată ființa mea😳 tic tac, tic tac, se face 3.10, începe să picure, încerc să nu-mi pierd speranța…tic tic tic…3.20…damn it…. În timp ce stăteam și număram stropii de ploaie în stație, începeam să iau în calcul ideea, dar mă rugam să nu fie nevoie.

-Nu e așa de greu.

-Fac autostopul.

-Tocmai ce-am citit o carte în care tipul a ajuns din Olanda, în India, făcând asta.

-Uite câte femei sunt la volan, sigur mă ia una din ele.

Zis și făcut, mă duc puțin mai în drum, să fiu văzută, și aștept. Trece o mașină. Nimic. A doua. Nimic. Trece și a treia. Tot nimic. Andreea, doar să stai în drum, nu te numești că faci ceva. Va trebui să ridici mâna, știi tu: cum se oprea maxi-taxi de Lăzărești – Câmpulung…

După ce o viață întreagă am detestat semnul ăsta cu mâna întinsă și degetul ridicat, here I am. Stăteam paralizată, îngrozită să “fac semnul”, dar mai îngrozită să nu-l fac. Mare mi-a fost mirarea când, după primul meu gest de curaj, n-a oprit mașina cu pricina. Mă studiez într-un geam…hainele îmi erau curate, părul arăta îngrijit, n-aveam praf pe pantofi, aș fi zis că am șanse mari.

Lecția nr 2: nu te baza pe ultimul autobuz

7 mașini mai târziu, încă sunt în stradă, dar văd un autobuz. Aleluia! Alerg spre el, încerc să mă înțeleg cu șoferul, mergea la Foligno, dar de vreme ce alt autobuz din Bevagna nu mai am, nu mă las dată jos, prea ușor😂 Dacă locul unde te afli e dead end, schimbă-l. Încerc să caut ce legături aș avea din Foligno, spre Perugia, găsesc un tren și rămân acolo, pe treptele autobuzului, până la gară.

Lecția nr 3: italiencele nu opresc să ia străini din drum

Următorii pași sunt mai siguri, trenurile merg, autobuzul de aeroport nu-ți face surprize, ba mă reîntâlnesc și cu prietentii mei, vorbărețul și soția, doar că acum avem locuri pe rânduri diferite. Ca o alergare pe care o termini în punctul în care ai început-o, așa părea că mi se încheia și mie aventura, după un cerc complet.

---

Poți vedea un oraș in 4 ore? Probabil nu, dar îți faci o idee. Mulți ar spune că sunt superficială, că-n 4 ore nu vizitezi nici un muzeu, cum să vezi un oraș întreg? Mie îmi place să înregistrez stări, mai degrabă decât clădiri. Dacă am reuși să fim prezenți mai mult, am vedea că orice secundă se contorizează. Se simte. N-ar fi 4 ore, ar fi zeci, poate chiar sute de momente de prezență activă. E suficientă o secundă, să vezi ceva plăcut ochilor, să simți o adiere de vânt sau soarele pe piele, să auzi zumzetul din jur, să prinzi din aer un fir de parfum. Când suntem conectați la prezent, e de-ajuns o singură clipă, să simțim atât de multe! Iar când clipa aia se petrece în Italia, chiar simți că La vita è bella😊