Wandering in Portugal (Part 2)

Sâmbătă, 6.15. Să-mi spună cineva de ce mă chinui așa😢 nu-mi spune nimeni, așa că mă îmbrac cu ochii-nchiși, apuc aparatul de-o toartă și ies pe ușă. Niciodată n-am vrut să mă trezesc, dar niciodată n-am regretat c-am făcut-o, după ce a răsărit. Ne decidem greu care să fie punctul cel mai bun de observat, dar și când îl găsim…parcă tot l-am mai căuta😁 E liniște. Atât de liniște, că am impresia că aud broaștele. Pescărușii așteaptă și ei cuminți, primele raze. Oare lor le place nisipul încins? Nu e cel mai spectaculos răsărit, nu în sensul clasic. Și totuși, aici ca peste tot, are în el promisiunea unei nouă zile. Ce dar mai frumos?

După asta, ne strângem bocceluțele, ne urcăm în mașină și o apucăm ușurel spre V, tot pe lângă coastă. Schimbăm cazarea, dar nu vrem să ratăm niciun km de frumos, așa că oprim pe faleza din Carvoeiro, însăși definiția boardwalkului. Doar curiozitatea ne face să părăsim cărarea și să ajungem într-un labirint de peșteri și trepte calcaroase, scăldate-n soare.

E atât de frumos, aici. Mă surprind cum mă uit, curioasă, la 2 pescari agățați pe o stâncă. În timp ce-și așteaptă, contemplativ, firul să miște, unul din ei îmi face cu mâna. Aici, acum, pare că toate etichetele s-au scuturat și nu mai există “localnic”, “turist”, “necunoscut”: simt cum ne-am întors la definiția de om, suflete egale, iar a saluta un alt om, îmi pare ceva atât de firesc și natural. Aș vrea să știe că mi-a făcut ziua un pic mai senină🕊

Pe drumul spre Lagos, oprim la un alt punct de belvedere – o plajă semi-pustie, câteva rulote și 2-3 curioși cu masca de snorkel pe față. Panorama e pe măsură, dar ne cam gonește căldura, din ce în ce mai sufocantă.

Ajungem în Lagos, iar acu îmi dau seama că scriu prea târziu despre el. Am uitat orice experiență de aici, așa că las pozele să vorbească. Am făcut multe, probabil mi-a plăcut 😂

Înainte să ajungem la următoarea cazare, facem un ocol spre cel-mai-și-cel-mai vestic punct de pe hartă, farul Cabo de Sao Vicente. E un loc frumos, iar senzația de “tu și infinitul” se regăsește foarte bine aici. Mi-ar plăcea să mai stau, la fel cum mi-ar plăcea să fie mai puțină lume, mai puțin turistic. Locul îmi dă o stare de contemplare, și, la fel ca răsăriturile, adună amintirile tuturor farurilor pe care le-am văzut în viața asta.

Și acum: Ați experimentat vreodată AirBnb? E drept că, de multe ori variantele lor nu sunt în zone foarte accesibile, dar dacă sunteți cu o mașină, merită tot efortul. Cazarea de urmează e aleasă fix după cum arată, nu după locație, dar…măiculiță! CUM arată🤩

După ce părăsim drumul asfaltat și ne rătăcim puțin (că ignor să urmez desenele proprietarei), după ce se pierde și mare parte din semnal, ajungem. Două căsuțe și-o bucătărie, asta e tot ce se găsește pe o suprafață de kilometri buni. Într-o curte fără garduri, plină de conuri gigant și arbori de plută decojiti, în miros de flori și rășină, aici am ajuns. Aforesta, cred că așa arată raiul.

Ne place aici atât de mult, că decidem să nu facem niciun plan, să nu plecăm nicăieri. Cu ce-ți umpli timpul, în cazul ăsta? Citești, ieși la o alergare (worst idea ever, nu faceți asta la 35 de grade, pe coaste abrupte), stai și contempli.

Seara ieși să vezi apusul, pe deal. Calci pe ace de pin și auzi greierii pitiți în iarbă, dinspre copaci vine un zumzăit ușor hipnotizant, iar în aer e miros dulce parfumat, de trandafiri de stâncă. E liniște și admiri jungla asta minunată în care ai poposit. Ești bine🧘🏻‍♀️

Părăsim cu greu acest stil de viață liniștit (v-am zis că aveau toaleta cu compost? Ca-n copilărie, da’ mai bine😁) și ne îndreptăm spre Lisabona, dar nu înainte de-a ne opri în toate punctele posibile de pe coasta de V. Sau ăsta era planul. Zona e recunoscută ca având printre cele mai bune valuri din Europa, așa că plajele sunt căutate de surferi. Totuși, unde oprim prima dată dăm doar de niște surferi ai vântului, fiecare bine ancorat pe colțul lui de stâncă🐦🪺🪶

Dacă e să fac un top al priveliștilor din Algarve, aici ar fi medalia de aur: valuri azurii ce se sparg de stânci de granit, pâlcuri de flori roz și berze semețe. Cum știe natura să-și combine, mereu, cele mai frumoase culori🌈

Următoarea oprire e și cea mai diferită. De fapt, stați. Când zici oprire, sună a ceva intenționat: acolo ai vrut să staționezi. Ori noi n-am intenționat 😁 urmând ce trebuia să fie drumul pitoresc spre o plajă sălbatică, mă pomenesc că dăm de nisip. Și cum îmi dau seama? Că nu mai înaintăm…și de-aia😁

Eeei, nu-i dracu așa negru, Andreea, nu te panica. Doar trebuie să scoatem puțin nisipul de la roată, luăm de volan și aia e.

30 de minute mai încolo, cu mâinile și genunchii negre de nisip și praf, luam drumul spre sat, în căutare de ajutor:)) alte 30 de minute mai încolo, când nimeni cu tractor din sat, nu era disponibil, reușeam să convingem o echipă de muncitori, să vină să ne împingă. Cum, nu știu, că niciunu nu știa limba celuilalt.

Și uite-mă cum stau nu pe o plajă, ci în spatele unei camionete, cu o păpușă murdară ce-mi zâmbește agățată de grilajul de care mă țin, cu niște străini pe care nu-i înțeleg neam, sperând să ne scoată la șosea…. Se proptesc toți în botul mașinii și reușesc ce eu n-am putut: fac roțile astea să se miște.

Simt o profundă recunoștintă față de bunătatea oamenilor, când mă gândesc la ei. Deși trebuia să-și înceapă munca, au stat să ne asculte, au dat telefoane, au vrut să ne ajute, iar când n-au putut altfel, și-au chemat prietenii și au venit toți să “salveze” niște turiști rămași blocați în cel mai naiv mod, în nisip🙏🏻

Ne mai ducem la vreo plajă? Nu, vrem doar să vedem orașe și civilizație, ne-a ajuns pe ziua de azi😳 ajungem, într-un final, în Lisabona, ne oprim puțin la monumentul Cristo Rei, inspirat de statuia lui Iisus din Rio de Janeiro, iar apoi ne îndreptăm spre centru.

Planul era așa: testăm Pasteis de Nata de la Belém, apoi ne uităm puțin și la Turnul Belém și ne ducem la cazare. În realitate testăm mai multe pasteis, nu te poți încrede într-un top 1, dacă nu-l compari, iar la final, ușor leșinată de atât zahăr, ajungem și la hotel.

Prima zi în Lisabona e și ultima zi de vacanță, așa că, mi-e greu să mă decid ce să văd, mai întâi. Prin urmare, nu-mi propun să văd nimic, da-mi propun să mănânc😂 Bifana îi zice sandwichului și Bifana do Afonso tejghelei unde, în schimbul a 3€, primești cel mai simplu și tradițional sandwich portughez. Nu ai scaune, mănânci în picioare sau pe băncuțele din parc, dar coada la care trebuie să aștepți, să-ți vină rândul, îl recomandă ca fiind cel mai bun loc în care puteai nimeri.

---

Înainte de asta dăm o tură cu funicularul, stăm vreo 45 de minute să prindem loc într-un tramvai 28 (cum să vii aici și să nu te plimbi cu el🙄) și ne mai pierdem vremea pe străduțe și faleză.

Știu, sunt convinsă că ți-am făcut o nedreptate, Lisabona, dar inima mea a rămas în natură. La cerul plin de stele, ce se vedea direct din patul lipit de geamul cât peretele. La apusul în miros de eucalipt. La stâncile ce se zăreau din spumele oceanului. Chiar și la praful roșu pe care-l aduc cu mine pe adidași, înapoi în București.