Maroc – Culoare și Viață (Part 1)

I had a dream… așa începe povestea😊  iar visul meu era ca-n fiecare sezon, să văd câte o țară nouă. Și ce-alegi toamna? Ceva ce nu poți vedea vara, de regulă. Așa a apărut Maroc, pe tapet. Visez la Africa de ceva ani, dar pandemia mi-a mai înfrânat avântul. Povestea cu Blue Air, deși adiacentă, mi-a luat și ea din elanul aventurier. Nici zborurile de acum, n-au fost fără schimbări de  plan și de orar, dar all in all, totul a decurs bine. 

Aterizăm în Treviso, cu ceva palpitații. Aveam întârziere și o escală de numai 1h45′. Teoretic vorbind, din momentul în care s-a deschis ușa avionului, aveam 10 minute pentru ajuns în aeroport, control pașaport, security check și găsit poarta. Practic, toată avalanșa de gânduri și scenarii de mi le făceam, s-a rezolvat de la sine: deși aeroportul era tare mic și gol, iar noi am reușit să ne strecurăm prin toți pașii ăștia, uimitor de repede, ne-a salvat că și zborul spre Marrakesh avea întârziere 🥵

Bun, ajungem în Maroc, căldură mare, aeroport frumos, da tre să ieșim în jungla de afară. 

{Dacă vă tentează vreodată să închiriați shuttle de pe site-ul operatorului de zbor, că mai salvați câțiva $, citiți mai departe.} 

Ieșim din aeroport, ne aruncăm în fugă ochii peste vreo 10 tăblițe cu nume, arborate de localnici plictisiți…nu era niciunul al nostru. Stăm, așteptăm, întrebăm…nimic. Sunăm la un număr de pe site…nimic. Juma’ de oră mai târziu, când nici de la cazare nu-mi răspunde nimeni (că doar i-am refuzat de 3 ori cu oferta lor de a ne lua de la aeroport), ne îndreptăm spășiți și temători, spre stația de taxi-uri. Suntem pradă sigură și știm asta, o știu și ei. Dar e 3 noaptea, suntem obosiți, restul de turiști s-au risipit și vrem doar un pat. Acoperit. Așa că, pentru 25 €, șoferul nostru fără telefon și GPS, reușește să ne ducă la adresă, lasă mașina la intrarea în Medina, apoi ne conduce pe jos, până la Riad (casa lor tradițională).

Acolo, pace și toată casa în beznă. La poarta de lângă, un cuplu de tineri se chinuie să își bage scuterul în casă. Îmi înghit uimirea și încerc să rămân calmă, deși tot șocul cultural din ultima oră, îmi urla pe retină. În tot timpul ăsta, șoferul de taxi bătea în ușa închisă și suna de zor la sonerie, în locul nostru. Pe străduța asta îngustă și plină de gunoaie aruncate-n voie, în mijlocul pisicilor maidaneze, printre zidurile cufundate-n praf roșiatic și somn, mă întrebam repetitiv “ce dracu caut eu aici? !!!” După ce pare o eternitate, răspunde un glas adormit, de la una din ferestre. Mulțumit, șoferul noatru pleacă și ne lasă în stradă, încă vreo 5 minute, până ne pescuiește cineva înăuntru. 

Refuz să mă gândesc la seara asta, mă schimb în pijamale și mă culc, cu speranța naivă că, a doua zi, musai văd lucrurile altfel.

Ceea ce se întâmplă. Avem parte de un mic dejun extins, iar apoi ne facem curaj și ieșim pe străzi. Ce cu o seară înainte arăta a ghetou, acum avea o energie atât de vibrantă, că simt cum îmi radiază inima. Medina, sau orașul vechi din Marrakesh, e un loc ca niciunul altul. Bazare și tarabe de o parte și de alta, gălăgie, agitație, mopede, căruțe, măgari… într-un cuvânt, VIAȚĂ! 

Arhitectura săracă a medinei, din chirpici roșiatic, se îmbină cu decorurile superbe de mozaic, ce se regăsesc în fiecare casă și colț de stradă. În căldura prânzului, piața centrală răsună în cântări hipnotizante de fluier, menite să amețească șerpii încolăciți la picioarele negustorilor. 

Ne îndreptăm spre Grădinile Majorelle, o adevărată expoziție de culoare, unde ne mai tragem puțin sufletul, atât după arșița de afară, dar și după impactul puternic al Marrakesh-ului. 

Câteva ore mai târziu, revenim în Medina și mergem să vedem Ben Youssef Madrasa, cel mai mare liceu islamic din Maroc. Dacă îți plac simetria, mozaicul și culorile, atunci ăsta e un monument ce nu trebuie ratat.

Facem multe poze, iar apoi revenim în Riad, pentru o cină tradițională pregătită de gazda noastră, Moustafa. Acum e și prima experiență cu un Tajine, vasul lor de lut, în care gătesc majoritatea mâncărurilor. 

A doua zi ne rezervaserăm o excursie în Essaouira, orășel port la Atlantic, așa că ziua ne-o petrecem în microbuz, în mare parte. Atracția principală, pe lângă portul în sine, o reprezintă copacul de argan, zis și pomul cu capre… Poză deja clasică, această imagine e, pe cât de atipică, pe atât de tristă. Pentru a câștiga ceva bani de pe seama turiștilor ca mine, fermierii s-au gândit să-și cocoțeze bietele căprițe, cât mai în vârful copacului, în ce se dorește a fi o instantanee a obiceiurilor acestora. În realitate, caprele alea n-au nicio intenție să se cațăre până pe ultima cracă, unde n-au nimic de mâncat și nu se pot mișca niciun pas, de teamă să nu cadă 😓 

Mai departe, rămânem în lumea arganului, acest măslin marocan cu gust de migdală, și ajungem la o cooperativă de prelucrare a nucilor (de argan). Degustăm din belșug atât uleiul cu gust plăcut de nucă prăjită, dar și untul și mierea, toate noi, pentru gustul meu de europeancă. 

Urmează un tur ghidat al portului, povești despre istoria locului și obiceiurile arabilor și berberilor. Suntem lăsați să descoperim singuri bazarul – souk și restul locurilor, iar la finalul zilei ne adunăm la mașină, pentru lungul drum de întoarcere. 

Cu deja alt curaj, ne amestecăm printre miile de alte suflete din piața centrală, pentru o demonstrație de autenticitate și muzică locală și o cină cu belvedere. Revenim pe străduțele înghesuite ale deja familiarei Medina, pentru a ne pregăti de aventura cea mare a excursiei😎