Maroc – City Life (part 3)
Fes
Ni se termină excursia prin deșert, dar nu oricum. Omar, ghidul nostru, ține să ne lase pe fiecare fix în fața cazării din Fes, după ce vorbește cu fiecare gazdă în parte. Un gest pe care nu ar fi fost îndatorat să-l facă, deci e cu atât mai apreciată, calitatea lui de ghid.
Ajunși la cazare, nici penumbra serii, nici mirosul de urină de la intrare, nu mă fac să simt o atracție instantă, dar în interiorul Riad-ului, lucrurile par mai calme. O casă superbă, un recepționist incredibil de amabil, o cameră imensă și o terasă minunată, toate ajută la a simți, destul de repede, că îmi place aici. Riad-ul nu are nume, poate doar “Nour&Salah”.
A doua zi, după un mic dejun care pare că nu se mai termină din venit, cunoaștem întreaga echipă. Nu sunt eu omul cuvintelor mari, dar îmi vine să folosesc numai termeni în superlativ, când povestesc de ei. Toți atât de zâmbitori și veseli, plini de-o energie caldă și cu mult umor. Simțim un impuls să facem poze cu ei, în speranța că prindem și noi galeria AirBnb😁, iar apoi ieșim pe străduțele zgomotoase.
Sunt suprinsă repede de frumusețea Medinei, un upgrade la tradiționalul de-l găsisem în Marrakesh, prin notele de artă și plusul de îngrijire adus arhitecturii deja specifice.
Trecem de porți spectaculos împodobite, galerii de artă amenajate sau surprinse liber, pe stradă, și ajungem la locul principal. Tăbăcăriile. Tanneries. Locul pierzaniei sau unde înțelegi cât poate duce mirosul. Aș putea face un articol în sine, despre experiența cu acest loc și cum l-am trăit eu. Voi încerca doar să surprind esența.
Cum urmam harta, să găsim intrarea la aceste terase în trepte, începem să vedem săgeți, cu indicații. Imediat ne miroase un localnic, și încearcă să ne racoleze, să ne arăte el pe unde se urcă. Ne învârtim, ne ducem, ne întoarcem, părea că nu avem șanse de-a scăpa de el, așa că-l lăsăm să-și facă numărul. Încălțat cu niște cizme de cauciuc, o ia înainte, să ne arăte drumul.
Mirosul începusem să-l simt de la 3 străzi distanță, dar nu mă așteptam la ce urma să vină. Pe măsură ce înaintam, înțelegeam că ăla nu era drumul clasic al turiștilor, ăla era fix traseul urmat de ei, muncitorii din aceste tăbăcării. Cu fiecare treaptă urcată mai sus, încercam din răsputeri să nu alunec pe mâzga de pe jos sau să mă ating de pereții strâmți, printre care ne strecuram.
Combinația dintre ce miroseam, ce vedeam și ce auzeam, mă crispează și acum, la 3 luni distanță. La momentul respectiv, și nu sunt vreo sensibilă la mirosuri, omul a simțit să-mi dea un mănunchi de mentă proaspătă, să-l miros (nu că revărsarea stomacului meu, ar fi urâțit și mai mult peisajul de-l vedeam…).
Ca să descriu puțin procesul și priveliștea, pieile de animale, fie ele oi, capre, vite sau cămile, erau prelucrate încă în mod foarte tradițional, la fel cam de 800 de ani încoace. Erau spălate și procesate în diverse substanțe, principalele fiind amoniacul și…găinațul de porumbel, pentru a se degresa. Apoi, erau lăsate la uscat, la soare, după care urma vopsirea lor, în puțuri de pământ, folosindu-se coloranți naturali precum semințele de mac, șofranul, turmericul, piatra de indigo, menta sau henna.
Tot trecând din terasă în terasă, aveam ocazia să vedem mai mult decât mi-aș fi dorit. Piei proaspăt jupuite, dar și albite de amoniac, în puțuri în care oamenii intrau până la brâu, în acea substanță pestilențială. Piei scorojite de soare și piei puse la colorat, în ce amăgește pe internet a fi atracția locului. După ce îmi îndes toată menta pe nas, de rămâne și ea fără miros, ajungem, într-un final, la magazinul de produse finite. Bineînțeles că, pentru un astfel de serviciu, călăuza noastră se cerea remunerată.
Ajunși în magazin, frumoasele produse de marochinărie nu reușesc să-mi șteargă imaginea pașilor pentru a deveni un portofel sau o geantă chic, așa că, ies cu gândul de-a nu mai cumpăra prea curând, ceva de piele😥
Dar să revin din văicăreală.
Ne continuăm drumul pe străzile Medinei, printre Souk-urile pline de produse din pielea abia tăbăcită, vizităm și aici vechea școală islamică, Al Attarine Madrasa și testăm ce credeam că e o budincă, dar adevărul e că habar n-aveam ce era😂 (avea gust de năut și se servea cu sare și paprika, nu zahăr și scorțișoară, cum intuiam la prima vedere).
Intrăm în zona de mâncare, luăm un suc de rodii și ne îndreptăm spre alte porți superbe, Bab Bou Jeloud, îmbrăcate în ceramică verde pe o parte, albastră pe cealaltă parte.
Deși noiembrie, soarele e destul de intens, când vrem să vizităm Palatul Regal, Dar El Makhzen (unul din cele 3 din Fes, regele având câte un palat în fiecare oraș important).
Apusul îl găsim pe colina ce veghează peste întreg orașul, Borj Sud. După asta, ne întoarcem la cazare, pentru cel mai delicios festin culinar din întreg Marocul. Tajine de vită cu sos de prune și migdale, salată de morcovi și restul nu mai știu 😋
Rabat
Plecăm spre Rabat, capitala Marocului, într-o zi de sărbătoare. Doar priceperea recepționistului din prima seară și faptul că știa limba, a făcut să ne găsească un taxi spre gară, altfel în drum rămâneam și cine știe cât mai plăteam, iar.
Numele orașului îmi transmitea austeritate, rigiditate și răceală, așa că nu așteptam nimic impresionant. Înțelept, pentru că așa m-a putut surprinde cu atât mai mult. Desprins de ruralul Medinelor, dar încă păstrând opulența arhitecturală, e de o curățenie și o frumusețe aparte.
Vizităm plaja cu lecții de surf, bem un ceai de mentă, pe malul golfului, Iar la apus ajungem să vedem mausoleul lui Mohammed V și Hassan Tower, minaretul unei moschei neterminate.
Tot aici, în Rabat (după vizita de o zi în Casablanca), ajungem să mâncăm ultimul tajine al excursiei, din nou o încercare de vită cu prune, doar pentru a demonstra că cel din Fes rămâne în top. Facem și o plimbare agale, pe strada principală, admirăm clădirea Parlamentului, Banca, Poșta, grupul de tineri adunați să cânte, într-o piață. Îmi place mult, aici. M-aș putea obișnui, vreo 2 săptămâni, așa 😊
În ultima zi, înainte de-a merge la gară, facem o excursie și la muzeul de Artă Contemporană, că e fix vis-a-vis de cazare. Comparăm impresii, schimbăm păreri, pozăm selectiv, iar apoi, cu părere de rău, părăsim orașul, spre aeroport.
Casablanca
Orașul ăsta a fost alegerea mea, mi se parea imposibil de ratat, dacă vii în Maroc. Nu știam nimic despre el, dar știam asta: La la la la la, in Casablanca🎶. Tot ce aveam nevoie, adică 🤣 Să fie asta suficient, oare? Ajung acolo plină de speranță și așteptări, doar că drumul de la gară, până-n centru, mă desumflă…ateliere prăfuite și șantiere îmi obstrucționează lentila prin care eram pregătită să văd orașul.
Souk-ul încă nu era deschis, graffiti-urile dense, îmi dădeau un sentiment de ghetou, parcă ceva nu se lega. În semn de supărare, ne oprim să ne luăm un sandwich cu omletă, făcut acolo, în fața noastră. Condițiile igienice îmi aduc aminte de Asia, iar asta mă face să-l savurez și mai mult (mi-am făcut acolo anticorpii, plus că astea sunt cele mai gustoase. Acu regret că n-am cerut să pună și parizer de-ăla de ne-a oferit🤔).
Obiectivul principal era Moscheea lui Hassan II, un adevărat simbol de mândrie al orașului. Cu un minaret de 210m și acoperiș glisant, e cel mai înalt templu din lume și a 3-a moschee, ca mărime (după cea din Mecca și Arabia Saudită. Sau așa ne-a zis nouă ghidul).
În continuarea lui e Cornișa, o faleză la malul Atlanticului, loc de promenadă pentru mulți turiști și localnici.
Puțin topiți de soare, ne îndreptăm spre ce-am vrea să fie un parc, trecem pe lângă piața Mohamed V și Catedrala Sacred Heart, o biserică ce și-a încetat funcționarea în 1956, dar localul e folosit acum, în scopuri culturale.
Orașul are și o parte art-deco, urmare a trecutului colonial francez. Bem un ceai de mentă, îndulcit, ne mai odihnim picioarele și punem capăt și zilei ăsteia. All in all, când mă uit acum pe poze, orașul nu arăta deloc rău, poate doar nu mi-a transmis mie … La la la la la, in Casablanca 💃
Acum că trebuie să trag linie, mi-a plăcut mult Marocul. Excepțional de mult. Agitația aia plină de viață din zonele vechi ale orașelor, bazarele ce-mi aminteau de anii copilăriei, pisicile la tot pasul, copiii ce se jucau cu mingea, în străduțele înguste, măgarii de-i vedeai pe stradă, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru. Iar pentru ei, chiar era. Îmi lipsesc ceaiurile de mentă, de la tot pasul. Aici mi-ar trebui o glastră plină, să le pot replica; niciun plic n-are gustul ăla proaspăt. Culorile intense și armonios asociate, în mozaicuri simetrice. Casele cele vechi, făcute cu atâta măiestrie și bun gust. Mi-e dor să zic Șükran în stânga și-n dreapta, pentru că asta e tot ce știu să zic.
Da, sunt multe de zis despre Maroc. Poți să-l vezi ca pe un stat din Africa, sau să vezi doar ca e un stat islamic. Sau să vezi că are PIB-ul de 5 ori mai mic, decât al nostru. Dacă te uiți să vezi diferențele dintre noi, poți oricând să vezi atâtea. Dar dacă te uiți la oameni, la locuri, la atmosferă – descoperi că vezi omenie, frumusețe, armonie. Sunt de părere că impresia despre un lucru, ne-o dă modul cum alegem să ne raportăm la el. La fel și cu un loc nou vizitat. Dacă alegem să vedem noutatea, asemănarea, sufletul locului, sau alegem să vedem mizeria, praful sau… mirosul 😬, ține numai de noi.
