Capo Galera – povestea unui vis

I have a dream… așa a început totul…

Să fiu sinceră, cum a început, nu mai știu. Pot spune doar că a încolțit ușor în mine, întâi ca o teamă, apoi o curiozitate, a devenit o atracție, s-a transformat în captivare, ca acum să fie la stadiul de fascinație. Căci așa e. Nu exagerez când spun: mă fascinează lumea mărilor și oceanelor. Probabil frica de care vorbeam, e doar un ingredient care face starea să fie și mai dependentă, devine atracția simțită față de un lucru inaccesibil. Sau, poate frica m-a oprit să gândesc că vreau să fac pasul ăsta mai devreme.

Că stau să mă gândesc, iubirea a încolțit tot în Italia: în Sicilia, de data asta. Iubirea față de culoarea albastră a mării și limpezimea de cristal a apelor. Atunci am aflat că marea poate fi și frumoasă. De atunci, îmi tot șoptește, ca o sirenă ce vrea să mă ademeneacă în brațele ei. Are puterea de-a mă face să o privesc ore în șir, fără să-i înțeleg povestea, fără să știu unde se pierde, în depărtare, când n-o mai pot vedea. Mă captivează prin culoarea ei vie, prin întinderea de n-o pot cuprinde nici cu gândul, sunetul repetitiv și calm, când e binedispusă, și mai ales, prin poveștile pe care mi le spune. Sau cele de mă lasă să mi le compun singură. Povești despre aventură și călătorii, povești unde posibilitățile sunt nelimitate și întrebările deschise. De unde vii? unde te duci? cum e acolo? mă iei și pe mine? cum poate exista așa ceva, atâta frumusețe? ce e acolo? mi-ar plăcea să văd…

Mult din imaginație mi-a fost dezvoltată de Mediterană, împreună cu mările ei mai mici: Egee și Tireniană. De la prima încercare de snorkel în Cipru, am fost agățată, deși n-am știut. Apa aia clară, prin care poți vedea orice, până la nisipul de jos. Peștișorii care-și duc viața nestingheriți, în lumea lor lichidă. Ideea de joacă și explorare, ce le însoțește.

A urmat o experiență ce a accelerat substanțial atracția, dar nici atunci nu mi-am dat seama de asta. Prima scufundare, în apele mării Balineze. Deși primul gând care-mi vine, când mă gândesc la ea, e cât de greu era tot echipamentul, îmi amintesc și starea de vis pe care o trăiam. Senzația că fac ceva atât de nou și diferit, față de activitățile din București. Iar apoi, imaginile. Piscina în care am învățat regulile, cu zona ei adâncă de 8 metri. Costumul de neopren, greutățile de îmi apăsau oasele, cum am învățat să-mi dezaburesc masca, rostogolirea din barcă, peștișorii de acvariu, nenumărați și viu colorați, zonele cu corali, cât era de limpede apa, blonda din Elveția, ce ne era instructor și făcuse totul să pară atât de ușor, soarele ce pătrundea prin apă, ca un mănunchi de săgeți luminoase. Iar peste toate astea, imaginea care tronează, când îmi amintesc de moment: o țestoasă imensă, ce plutea la ceva metri deasupra, ușor, parcă navigând prin razele de mai devreme.

Toate momentele astea au rămas cu mine, mult. În unele dăți, complet ascunse. Alteori, subtil amintite. Iar în ultimii ani, căpătând o nouă formă, cea a unui vis măreț, de care încă nu voi aminti. Parte a lui, în schimb, presupunea explorarea. Descoperirea unei noi lumi, cea de sub nivelul apelor. Mulți ani doar m-am acomodat cu ideea, dându-i loc, fără să știu, să încolțească și să prindă contur. Doar stăteam și mă uitam la documentare, fascinată, fără să știu de ce au așa o putere asupra mea. Aș sta, zi lumină, cu ochii pironiți în ecranul clar al televizorului, și m-aș uita la lumea asta. Precum Gipsy, când vede o muscă, așa stau și eu: ochi și urechi larg deschise, să captez toate culorile, orice mișcare, totul pentru a mă simți, cât mai mult, acolo.

Până recent, când n-am mai putut duce starea de visare. Vreau și eu!! Dacă ajung sau nu, să merg până la capătul dorinței de o am, asta nu pot știi, dar dacă stau pe canapea, n-o să vină ea la mine. Așa că am luat-o pe firul logic mie: îmi trebuie un certificat de scufundări. Nu pentru a mă scufunda singură, ci pentru a ști cum să fac asta. Oricând, oriunde, după bunul plac. Brusc, de la o idee inimaginabilă, aveam un plan – îmi trebuie niște cursuri. Și uite așa, ideea a fost trimisă în Univers. Ce-a urmat, a decurs atât de logic și firesc, ca și cum așa și trebuia să se întâmple.

Am prospectat pentru câteva săptămâni ideea și internetul, am restrâns zonele posibile, în funcție de scop și posibilități și am decis că va fi Italia, într-un colț îndepărtat din Sardinia, la un centru de scufundări PADI. De când știu termenul ăsta, Professional Association of Diving Instructors, mă simt parte a unui curent cool😎. Iar algoritmul internetului are grijă să-mi iau zilnic doza de visare.

Lucrurile s-au petrecut în cel mai aliniat mod posibil, spuneam. Inițial dedicată unei vizite la Herculane, săptămâna 7-14, singura cu posibilitate de concediu, a trebuit reconfigurată, din cauza unui incident. Uite-ne, deci, în Alghero, în octombrie, pe o vreme de vară, într-un concediu cu scop. Eram atât de nerăbdătoare, că nu aveam ochi nici măcar pentru terasa imensă cu vedere la mare, pe care puteam sta ore în șir. Să mă uit la ea, nu mi se mai părea destul, voiam să mă duc să o cunosc, să fiu acolo, să o descopăr.

Duminica de-a trebuit să pierdem timpul prin oraș, mi s-a părut prea lungă, iar trezirea de luni, de la 6.30, nu mi-a părut cruntă. Nu-mi amintesc să fi mai simțit așa nerăbdare și chemare pentru ceva. Deși reticentă că aș mai ști să învăț, după o pauză de mulți ani, m-am surprins ascultând intens materialele video și citind extrem de conștiincios, cartea cu teorie. Nu voiam să rămână nicio informație ascunsă, deși așteptam cu sufletul la gură, practica. Încă simțeam că trăiesc un vis, când realizam că sunt acolo, învățând cum să rămân în siguranță, în timp ce fac o activitate atât de plăcută.

Zilele erau intense, începând, după cum ziceam, încă de la 7.30. N-ar fi fost nevoie de asta, dar n-aveam alt autobuz, mai convenabil. Din partea mea, era perfect. Eram prima care sărea în sus, când suna ceasul și care se asigura că ieșim pe ușă mai devreme decât ar fi nevoie. Nu mă plângeam nici de răcoarea de dimineață și nici de statul degeaba, odată ajunși la centru. Cum aș fi putut? De ce să mă plâng? De mirosul de flori de-l simțeam pe drum, de curenții calzi, pe care începeai să-i simți dintr-un punct încolo? Sau de imaginea mării, ce se pregătea de o nouă zi, așteptând calmă, să răsară soarele din apele ei turcoaz? Totul era feeric, ca-n basm….

Prima zi a fost și cea mai grea. Atâtea informații noi, atâtea necunoscute. Cât vom învăța? Când mâncăm? Când ne bagă cineva în seamă? Cine va fi instructorul nostru? Se mai termină odată paginile astea de citit? Oare cum va fi în apă? Mă voi descurca? Izolați într-o cameră răcoroasă de la ultimul etaj, n-aveam habar de ce se întâmpla afară. Iar pentru că aveam de parcurs un manual întreg, în 3 zile, din care să dau și testare, la final, a trebuit să-mi accesez o putere de concentrare de care nu știam că mai dispun. În rest, o liniște de mormânt, în tot centrul, doar noi și Lorenzo, tipul de la “recepție”. Sunt pe barcă, îmi zicea, când întrebam ceva de care s-ar fi ocupat alții. Pe barcă – ce frumos sună, acolo aș fi vrut să fiu și eu, deja experimentând, dar știam că e la fel de important să și sufăr, învățând.

Spre ora 1, centrul începe să se animeze și apar fețe noi. Mintea-mi asocia povești de povestit, fiecărei fețe ce purta un tricou cu Capo Galera. Oare el/ea va fi instructorul nostru? Oare ce locuri a văzut, oare cum e? Toate personajele de acolo, căpătau trăsături supranaturale, în imaginația mea.

După masă, mai aveam încă 2 ore de așteptat, până să înceapă “a doua parte a zilei”, aia unde ne băga și pe noi cineva în seamă. Dar iată că vine și momentul. Un tânăr se apropie de noi, se prezintă ca fiind Lapo și ne anunță că va fi instructorul nostru. Unde până atunci nici nu-l observasem, în tot furnicarul ăla, de acum avea să devină tubul meu de oxigen 😂. Ca un nou născut, ascultam în totalitate fiecare cuvânt pe care-l zicea, îl urmăream în tot ce explica și arăta, simțind că sunt dependentă de ce știe el, pentru a deveni și eu adult.

Echiparea a fost, așa cum mi-o aminteam: GREA. Deși mult mai relaxant să știu care ce face și ce rost are, deplasarea într-un costum buretos, vidat pe tine, cu greutăți de plumb atârnându-ți pe șolduri și o butelie de aer în spate, nu e ceva ce-aș numi light, în niciun limbaj.

Facem niște exerciții de bază în piscină, îmi par o idee mai grele decât îmi imaginam eu, iar apoi ne ducem în mare, în golfulețul din față. Deși speram să fiu mai puternică decât cu ani în urmă, când avusesem singura experiență asemănătoare, adevărul era la fel de chinuitor. Îmi trebuia toată forța și încordarea, să mă deplasez pe uscat, în acest costum de cosmonaut al apelor. Chiar și fără obiective să exersăm vreo situație, prima scufundare e, cel puțin, haotică. Sunt ba sus, ba jos, încurc butoanele, iar încercarea de-a stabili un control al plutirii e fără succes.

Deși dezamăgită de mine, tot nu-mi pierd elanul, chiar dacă mi se strecoară niște întrebări incomode în minte. Sunt atât de hotărâtă în planul meu, că nu concep altceva decât că va merge. Ajunsă acasă, nu mi se pare deloc chinuitor să continui să citesc din lecțiile de peste zi. Dacă trebuie să învăț și teorie, atunci așa voi face.

A doua zi totul se repetă, numai că avem un răgaz de la scufundări, probabil tot spre binele nostru, că ne mai depărtăm de stângăcia primei experiențe.

Urmează apoi o zi liberă, ocazie să las loc neliniștilor. Cu mintea doldora de informații, voiam să le pun în practică, altfel cum le rețineam? Dar, mai presus de asta, mă preocupa nasul care mi se înfunda de la o zi la alta. Venisem aici fără să știu nimic despre scufundări, mai puțin o chestie: nu te scufunzi, dacă ești răcit. Nasul înfundat îți împiedică egalizarea presiunii de la nivelul urechilor și riști să-ți rupi timpanul. Plus că doare și nu poți să mai faci nimic, în apă. Not fun, I know. De aia, miercuri noapte, când m-am trezit că mă durea și-n gât, aveam și nasul înfundat, am crezut că nu-i adevărat. Oricât încercam să adorm la loc, mintea nu-mi stătea locului deloc. Ce am de făcut? Am venit până aici, ca să fac 2 zile de teorie? Cum îmi mai iau licența, dacă nu pot termina cursul? Ce fac, le termin la Marea Neagră?!?😡 Ca de fiecare dată, doar când am capitulat, am reușit să adorm. Când n-am mai încercat să controlez o situație total incertă, la 4 dimineața, mintea mi s-a calmat. Ce mai conta dacă nu-mi ținusem masca în autobuz sau nu mâncasem lămâie, când am simțit primele simptome, eram unde eram și o să gestionez situația, așa cum se va putea.

Spre bucuria mea, joi reușesc să intru în apă și să n-am probleme cu urechile. A fost o zi numai cu scufundări, pentru că deja terminaserăm teoria. Exerciții, exerciții și iar exerciții. Cu mască, fără mască, cu greutăți, fără. Când ești în apă și începi să-ți desumfli echipamentul, când începi să cobori și apa îți trece peste cap, opțiunile nu mai sunt multe. Cu sursa de aer lipită de buze, fără varianta de-a vorbi sau a trage repede aer în piept, soluția optimă e să înveți să te relaxezi. E atât de liniște și totuși îți auzi limpede respirația. Sub apă e greu să-ți fugă mintea la altceva. Sunetul respirației prin tub, te face mai prezent decât cea mai reușită meditație. Încă îți auzi gândurile temătoare, care se întreabă dacă vei rămâne calmă, indiferent de ce se întâmplă. Și adevărul e că nu prea ai încotro. La peste 10 metri adâncime, să te decizi că ceva te sperie, nu face altceva decât să te agite și mai rău. Aer nu poți inspira mai mult, doar mai repede, ceea ce te face și mai agitat. Să te duci rapid la suprafață nu e indicat, din riscuri de decompresie. Evident că, dacă asta e ultima soluție, te vei duce. De aia, o dată ce apa îți trece de ochi, intri într-o altă lume.

Ultima zi a fost, în mod cert, preferata mea. Gata cu exercițiile și teoria, gata și cu golful, piscina de bălăceală a copiilor, acum mergeam “cu barca”. Urma să ne scufundăm la mai mult de 8 metri, și toată dimineața să facem numai asta. Vis.

De-aș vrea să-mi explic starea, n-aș reuși. A fost exaltare în stare pură. Trezitul de dimineață, de nerăbdare, drumul deja cunoscut, printre copaci și pietriș roșiatic, soarele ieșind din mare, Lapo și David cărând somnoroși tuburile de aer, la barcă, drumul prin valuri, până la Madoninna, echiparea și săritura din barcă. Timpul, ca și zgomotul, distanța și culorile, e perceput diferit sub apă. Inspiri, expiri, atât cât îți permite tubul. Nu e nici dificil, nici la fel de ușor ca pe uscat, atât cât să te țină conectat la moment. Îți auzi inspirația prin mască și îți vezi expirația cum iese în bule. Cu timpul, însăși zgomotul ăsta ajunge să te liniștească.

Învățasem să îmi mențin echilibrul acolo unde-l voiam. Urcam, coboram, după cum o cerea relieful, numai din respirație. Oarecum. Eram liberi să explorăm, după bunul plac al faunei care dorea să se lase observată. În apă e greu să-ți arăți entuziasmul și să strigi că ai văzut ceva frumos. E greu și să împărtășești asta cu alții. Așa că, de cele mai multe ori, ești doar tu cu experiența. Vezi un pește colorat și poți trece pe lângă el, sau poți profita de starea de nemișcare în care ești și să-l observi, să-i mulțumești că există și să lași loc recunoștinței să-ți încălzească inima.

Ce-am văzut nu știu după nume, doar după senzațiile de mi le-a adus și gândurile care-mi strigau în cap, auzite doar de mine. Mă țineam aproape de Lapo, să nu pierd nimic din ce vedea el, dar și că-mi dădea o stare de siguranță. Dacă sunt lângă el și pățesc ceva, iar eu nu știu ce să fac, el o să știe, îmi ziceam, iar asta mă liniștea. Chiar de-avea numai 21 de ani, îmi puneam toată încrederea în el.

Nu mai știu ce-a fost în prima scufundare și ce-a fost în a doua, țin minte ceaiul cald și biscuiții, dintre ele, de pe barcă. Senzația că visez și e prea frumos să fie real, de m-a încercat toată săptămâna aia. Țin minte bancul de baracude în care am intrat, și-am simțit că timpul s-a oprit. Cât a durat, nu știu, știu doar că le vedeam alunecând pe lângă mine, ele încet, eu nemișcată. Un moment, cât o eternitate. Pentru eternitate impregnat în memorie și-n suflet, dansul cu baracudele.

Țin minte tunelul prin care am intrat și gândul claustrofobic de l-am avut, De ce ne iei pe aici, nu știi că suntem începători? Iar apoi cum mi-am accesat încrederea că pot, și așa a fost. Senzația de a trece printr-un spațiu atât de îngust și bucuria de-a fi făcut ceva dificil.

Țin minte cum mi se tot umplea masca de apă, și încercările repetate de a o goli, fără prea mult efect. Panica de-a nu mă mai putea bucura de ce văd și trăiesc, pentru că aveam o problemă tehnică. Întrebarea Ce nu fac bine?, de se strecura, deja după a 5-a încercare. Ușurarea ce-am simțit-o când am realizat că îmi ieșise cureaua măștii, nu făceam eu nimic greșit. Gândul că trebuie să mă relaxez, pentru a o pune la loc, altfel o să trag apă aiurea pe nas.

Deși povestirea mea a ajuns la final, povestea cu siguranță nu s-a sfârșit. Simt cum posibilitățile au devenit nelimitate și abia aștept să le întâmpin. Acum că mi-am făcut curajul de-a începe, Ocean is the limit🌊