Island hopping – Milos – this might be heaven (day 1)

Mi se întâmplă uneori să cred că nu pot să mai fac ceva ce tocmai am făcut. Era cazul acestei biciclete, mi-era teamă că a doua zi, când trebuia să ajung cu ea în port, nu o să mai meargă. Sau că eu nu o să mai pot să fac și acei km. Nu știu ce raționamente face creierul meu, pentru că am ajuns foarte bine. Ba chiar am mai trecut și pe la plaja cu copăcel și beculețe, fără să vreau: ce semn mai mare, că era scris să o găsesc?! 😊

Îmi continui drumul spre rental, doar aveam de lăsat și bicicleta, trec în viteză pe lângă aeroportul din Naxos (care nici nu știam că există) și ajung, într-un final, în oraș. Poza de mai jos e pentru a-mi da curaj 🙂 nu numai că am putut pedala, până la final, dar am ajuns să și depășesc viteza legală, pe drum drept. Adică nu la vale 😜

Mă îndrept spre port, unde mai aveam de așteptat vreo oră, așa că îmi aleg o terasă lângă golf și îmi iau ceva de mâncare și o cană maaaare de cafea.

Și cum stăteam așa și mă găndeam că viața asta e frumoasă tare, uite ce salată bună mănânc, ce zi minunată se așterne în fața mea, îmi și pusesem niște muzică în căști, mă sună un număr de Grecia și mă informează că mi s-a anulat ferry-ul, un membru al echipajului a fost găsit pozitiv…

Cred că pentru câteva secunde am avut un blocaj, că mi-am continuat ce făceam, fără să dau semne că se întâmplase ceva….
Abia după vreo 3 minute o opresc pe Whitney, trag o înjurătură, inspir și încep să-mi analizez opțiunile…cam atât de zen eram😊

Păi ce puteam să fac? Să-mi caut un alt ferry, nu?

Back story: când citești despre călătoriile cu ferryboat-ul în Grecia, iei aminte că aceste evenimente sunt mai degrabă frecvente, decât întâmplătoare. Ești pus în temă că sunt N motive pentru care ți se poate anula o cursă: vreme rea, greve (da, sunt foarte multe greve pe care le fac transportatorii, aici) sau…pur și simplu. Așa că, vestea nu m-a lovit din plin, dar speram să nu mă lovească deloc. Știi cum e, oricât ești de conștient că există un risc, tot speri să nu se întâmple la tine. Cea mai mare supărare a mea era că nu mai ajung în Kythnos, ca oprire spre Milos. De fapt, segmentul ăla mi se anulase, eu acum aș fi putut să mă urc, în continuare, în cursa din Naxos spre Kythnos…doar că aș fi rămas acolo, iar seara aveam cazare în Milos. Cam așa cu island hopping-ul:))

Prin urmare, intru iar pe ferryhopper.com și am noroc să găsesc o cursă directă din Naxos în Milos, plecare peste 2 ore și cu sosire chiar mai devreme decât cea inițială. Dpdv financiar n-a fost chiar o afacere, dar nu prea eram în situația să fac afaceri, așa că nu-mi bat prea mult capul cu asta. We’re ok now. Îmi termin cafeaua și mă pierd pe străduțele lor frumoase, pentru încă 2 ore, când urma să sosească noul ferry.

În Milos mă cazez la Sarakiniko Rooms și nimeresc la cea mai ospitalieră gazdă de am avut-o până acum. Margarita, pe lângă că îmi dăduse mesaj să-mi spună că am vaporul anulat, se oferă să mă ia cu mașina din port, să îmi facă upgrade la cameră, doar pentru că n-a putut să mi-o păstreze pe cea roz, cum o rugasem, să îmi schimbe fierbătorul defect, să îmi dea indicații pentru orice voiam să vizitez, orice voiam eu să, totul la un whatsapp distanță.❤️

Atât de mult mi-a plăcut de ea și de apartamentul de-l închiriasem, că, imediat ce închid ușa, mă gândesc cum fac să stau aici mai mult de 3 nopți:))) concediu aveam, biletul de avion fusese ieftin…m-au dat înapoi doar cazarea din Pireu și ferryboat-ul de întoarcere, luate amândouă😞

Cum nu mai aveam multe ore până la final de zi, decid că tot ce mai puteam face era o plimbare până la Sarakiniko beach, cea mai populară din Milos.

Mă surprinde să mai găsesc oameni, chiar și la 7 seara, 14 octombrie, dar înțeleg repede de ce…nimeni nu era la plajă (nici nu ai cum să faci plajă, că toate malurile sunt numai stâncă, e doar o fâșie îngustă de nisip, singurul loc pe unde și intri în apă), toți erau cu aparatele în mână, căutând cel mai bun unghi, umbra perfectă, cadrul ĂLA.

Prea mult nu pot să condamn, că și eu eram cu aparatul în mână, tot după poze…dar oamenii ăștia, care vin cu saltea, pătură, cearșaf și perne după ei, pe plajă!, care apoi stau 3 ore să facă poze, iar mie pe instagram îmi arată una, mă fac să vreau să vin și eu aici! Și când ajung, mă văd nevoită (chinuită) să înțeleg de ce am venit până aici, că parcă nu e așa de basm😬

Și totuși, sunt locuri precum ăsta, unde, dincolo de filtre și mii de cadre, pot ușor să-mi fac basmul meu. Numai că, pentru asta, uneori e nevoie să pun aparatul jos și să privesc doar prin lentilele mele…