Wandering in Portugal (Part 1)

Am ales să nu-mi petrec timpul în Lisabona; nu pe tot, cel puțin. Tot ce știam despre țară, înainte să ajung aici, era că e fâșia aia îngustă de după Spania, cu tramvaie galbene (văzute în magneții de pe frigiderele prietenilor) unde se vorbește portugheza. De ce n-am vrut să mă duc în Lisabona? Că simțeam că nu acolo e spiritul țării. Ce zonă am ales, în schimb? Algarve. Partea de sud a țării, expusă toată plajelor și Atlanticului.

Pentru că un zbor până-n Faro ar fi consumat o zi întreagă și nici prea ieftin n-ar fi fost, am ales o cursă directă spre Lisabona, de unde am închiriat mașină și ne-am văzut de drum, spre sud. Nu înainte de a ne opri o noapte în Montijo, nu foarte departe de aeroport, să mâncăm cea mai fingerlicking pastă de măsline și să ne minunăm de cât bun gust e în detaliile de la Fisherman’s Inn Loft🐟😊

Ne îndreptăm repejor spre cazarea din S, că cineva mai trebuia să și muncească, nu doar să cutreiere plajele Portugaliei🤓 Armaçao de Pera e un orășel ales cu mare grijă și muuultă migală. Criteriul? vederea directă spre ocean și aerul ne-turistic. Unde mai pui că trăiești the dream, poți lucra cu așa vedere 🤩

Știți cum e să muncești de pe balconul ăla? Greu😂 dacă nu te alungă vântul ce-ți intră în oase, oriunde dă de piele, dacă încă te înțelegi cu cei din căști, în ciuda gălăgiei și a valurilor care chiar se aud, atunci cea care te mână în casă e bateria laptopului care se descarcă sfințește, după 2 ore:) bineînțeles, nu până să-ți oftici colegii cu o poză de la “biroul” tău, #DreamOffice😎

Partea bună la remote work din Portugalia, e că termini programul pe orar de România, adică la 4 pm, ora locală. Partea meh, e că începi tot pe orar de România, la 8 dimineața. {nu știu dacă mai sunt și alții așa, dar la mine ora 8, pre-pandemie și ora 8, post-pandemie… două ore complet diferite}.

Și ce faci când termini programul de muncă la 4? Profiți și ieși la vizitat😍 descoperi cât e de frumoasă natura, în toată măreția ei. Stânci întregi formate din scoici și nisip gălbui-roșiatic, oferă atât cărări suspendate, împădurite cu pini și flori, cât și vederi răzlețe ce răsar din valuri. Unde mai pui cât de frumos se proiectează apusul cu umbrele lui.

Dupa o seară întreagă de plimbat pe stânci și cărări și încă o zi de muncă, micuțul Albufeira ne aștepta răbdător. Străduțele înguste urcă vioi printre căsuțe cu uși colorate, toate în același numitor de piatră cubică. Terasele cu cerveza și înghețată, îmbie turiștii aflați încă în număr decent. Magazine de suveniruri, atrag privirea la tot pasul, pline cu vederi colorate și felurite produse din plută.

Ne învârtim de câteva ori prin centru, fac cunoștință cu celebrul Pasteis de Nata, desertul lor cu foietaj și ou, iar apoi căutăm o plajă unde să încheiem seara, în lumina roșie a apusului❤️‍🔥

Iar acum, gata, s-a zis cu munca! E vineri și e vacanță completă. Și ce faci în zilele de vacanță? Tot!😅 dimineața ies la o alergare în căldura deja exagerată, pentru a testa pontonul de lângă hotel, dar și nisipul ud și plin de sardine, al plajei din față. Trebuie să justific cumva că am umplut jumătate de troller, cu adidașii de alergare.

După asta, ne rezervăm o plimbare cu caiacul, la peșterile din zonă. Decizia fiind luată foarte din scurt, am dubii că am rezervat ce trebuie, până în clipa în care găsim umbreluța galbenă și ne sunt înmânate vâslele și vestele de salvare. Avem caiac, plecăm în aventură😅. Nimic nou, îmi ud fundul de la prima vâslă. E cald afară, dar e gheață apa, aveam să aflu:)) pornim cu încredere, doar să descoperim că punctul de maximă atracție, peștera Benagil, e la nici 100 de m de plaja de la care am plecat. Da, nu era nebun ăla de a scris pe google că el a ajuns înot.

Coborâm în această mică Ibiza și mă lovește ce nu poți înțelege, când doar te uiți la pozele altora. Din boxe portabile răsună muzici diverse, oameni ce stau la coadă să se urce pe acea stâncă, să facă acea poză, gălăgie și prea multă umbră. Îmi caut singurul petic de soare și încerc să mă bucur de locul unde sunt, decisă să nu-mi las fundul rece să-mi strice starea.

Urmează și alte peșteri, unele cu plaja în completă beznă, altele mai primitoare. Lăsăm intrările claustrofobice în urmă și ne oprim pe o fâșie de nisip fin și călduț, să ne mai odihnim brațele. Cum sunt momentele alea de “pur și simplu știi”, așa simt și eu că, dacă nu intru în apă aici, în altă parte nu mai intru.

Așa că-mi fac curaj, arunc hainele cu încredere și încep să alerg spre apă, realizând că e o prostie, din clipa în care pun piciorul pe nisipul ud. Era prea târziu, acu. Apa îmi ajungea până la genunchi, așa că mă arunc cu capul înainte, destul de ne-figurativ vorbind. Dau de 3 ori din mâini, avansez 1 metru, regret, (acu trebuie să-l parcurg și la întoarcere) și ies, în mișcări de Baywatch. Never again🥶

O oră mai târziu, eram în drum spre Faro, orașul ce m-a atras să aleg Algarve. Cu sarea încă pe mine și ușor moleșită de soare, acest orășel port nu are suficientă putere să mă facă să uit de tot😅. Dau vina pe căldură și pe șantierul de-l găseai la tot pasul, poate și pe așteptările de mi le făcusem, când mă documentasem inițial. Nu-i bai, găsim o terasă italian style, și ne mai vine inima la loc, după o porție de bruschete și o oră de umbră.

Decidem să ne întoarcem în micuțul Armaçao de Pera, și numai gândul la familiaritatea cu el, îmi ridică moralul. Ne petrecem apusul la Nossa Senhora da Rocha, bisericuța-far din dreapta balconului și ne încheiem ziua în liniște. Are apusul acest efect, de-a așeza ziua într-o stare de pace și a da speranța că e și mâine o zi.