Azore – în căutare de balene

Simți vreodată că în unele locuri parcă e scris să ajungi, pe când în altele, probabil că nu?

Azore e un vis mai vechi de-ale mele, aș fi vrut să ajungem aici anul trecut, n-a fost să fie, așa că ne-am încăpățânat (probabil mai mult eu) să îl atingem anul ăsta. De ce Azore? Îmi suna exotic, verde, departe (deși nu cel mai departe) și avea balene. Ca un Ahab modern, pasiunea mea pentru aceste frumoase creaturi mă trage, în ultima vreme, spre locuri unde aș putea să le vânez vizual.

Varianta scurtă a acestei povestiri: am venit aici să vedem balene. Le-am văzut? Nu. Prin urmare, dacă sunteți pe blog pentru povești și poze cu și despre ele, vă scutesc eu de citit un text lung😁.

După o escală de 5h în Paris și un alt zbor de vreo 4h, am ajuns în Ponta Delgada, capitala întregului arhipelag Azore, cel mai mare oraș din toate insulele – implicit Sao Miguel, unde aveam să stăm.

Prima cazare e ceva de poveste, atât că arată ca ruptă din basm, dar și că, experiența în sine, a ajuns ceva de povestit nepoților. N-o să intru în toate detaliile, o să zic doar că am mai învățat ceva, când vine vorba de fazele lunii, flux, reflux și statul pe o construcție plutitoare.

Prin urmare, după o noapte palpitantă pe valuri, ne mai venim în fire cu micul dejun de nota 10, iar apoi suntem pregătiți să o luăm de la capăt, în ce doream să fie una din experiențele vacanței: excursia pe ocean, pentru a vedea minunatele balene. Parcă simțind că am dubii dacă vreau să experimentez încă 3h de ape agitate, planurile ni se schimbă când auzim că excursia s-a anulat, pe motiv de vreme. Și nu doar ea, dar toate tururile din următoarele 7 zile. Dezamăgirea mea e atât de mare, că nici măcar nu cred că o conștientizez cu totul. Îmi iau, în impulsul supărării, vreo 5 magneți și vederi cu balene, mai dau ocol magazinului de câteva ori, și ies plouată….

Pentru puțin context: în ultima vreme, ideea mea de călătorit s-a transformat în vizitarea de zone unde pot vedea aceste mamifere. Opțiunile nu sunt chiar așa de multe, dar câteva tot sunt. Și sunt frumoase, deși departe. Când am aflat că arhipelagul Azore este un loc frecventat de numeroase specii, 28 la număr, cam pe toată perioada anului, am zis că e un vis. Mai mult, martie-aprilie era chiar o perioadă în care balenele albastre migrau spre zona arctică, deci… să fie asta șansa mea să le văd?! Deja îmi imaginam, le văd prima dată și mă îndrăgostesc, apoi urmează alte și alte tururi, din alte părți ale insulei, apoi și de pe alte insule din zonă, o să fie o excursie numai cu balene!!!💙🩶🩵 Alex încă nu știa de planul meu, dar ar fi aflat 😬. Prin urmare, să aflu, încă din prima zi, că vremea are ceva împotriva planului meu, m-a pus grav în cumpănă.

Deși mult vânt, vremea e frumoasă, așa că, după o plimbare prin port și un prânz cu pizza la Nonnas, ne ducem spre grădinile botanice din oraș. Prima din ele, José do Canto, e locul în care simt că aș putea să mă pierd și să mă regăsesc, deopotrivă, atât e de frumoasă. Aerul ei des și ușor sălbatic, în loc să-i dea un aspect neîngrijit, o însuflețește într-un mod atât de special, că mi se lipește de suflet și promite să nu plece prea curând. Urmașa ei, António Borges, deși mai amenajată și întreținută, nu reușește să-mi detroneze stăpâna verde a inimii 😁.

Ultima zi din Ponta Delgada ne-o petrecem printre ananași, văzându-i și degustându-i. Marketați ca fiind cei mai buni ananași din lume, până acum niciun ananas n-a vorbit, să-i poată contrazice, așa că, până una-alta, așa rămâne.

Seara, când ne întoarcem, aproape ne convingem că valurile și balansul containerului nostru “nu sunt atââât de rele, și e ultima noapte”, dar tot nu ne vine să credem pe cuvânt, așa că ne vedem de cazarea noastră de pe uscat. Revenim pe mare doar să profităm de ultimul mic dejun delicios, după care ne ducem să ne luăm mașina în primire, un Cactus drăguț și atât de comun pe insula asta, că nu o dată ne vine să ne urcăm în altă mașină, atât de comun era😂.

O dată cu mașina, vine și partea de explorare, propriu zisă. Abia acum am fi avut ocazia să ne simțim în mijlocul oceanului. Vremea ține cu noi, chiar de mai dă câte un strop răzleț ici, colo. Ne îndreptăm spre Furnas, iar în drum facem câte opriri ne țin curelele (mele). Începem un traseu pe care nu ajungem prea departe, dar suficient cât să putem avea o priveliște frumoasă, spre insula Franca do Campo, o comoară pe vreme bună. Apoi ne mai oprim și la Ermida de Nossa Senhora da Paz, o superbă capelă albă, construită pe 10 niveluri, în jurul unei icoane a Fecioarei Maria.

Mai pe ploaie, mai pe soare, ajungem la cazarea din Furnas, ne potolim puțin foamea cu niște pâinici dulci, cadou de bun venit din partea gazdei, și ne ducem să ne familiarizăm cu împrejurimile lacului. Deși cel mai bine e pus în evidență de soare și cer senin, acest lac vulcanic superb capătă o aură aparte, chiar și înconjurat de ceață și nori. Sunt unele locuri ce au puterea asta.

A doua zi, însă, soarele ne surâde și plecăm în promenadă. Revenim la lac, de data asta cu cerul reflectat în verdele valurilor, ne încărcăm retina de toate frumusețile de ne ies în cale, după care mergem spre punctul de belvedere de la Pico dos Bodes (vârful caprelor).

Atât drumul până acolo, dar și punctul în sine, sunt greu de transpus în cuvinte. Insula este atât de bogată, așa plină de vegetație de toate formele și nuanțele de verde, încât contrastul cu albastrul oceanului, ciclamul florilor de la tot pasul și maroniu-roșcatul scoarței și a solului, îți lasă răsuflarea suspendată. Ai vrea să spui că-ți place, dar te surprinzi zicând mereu aceleași cuvinte sărace, prea limitate să poată descrie ce vezi, cu atât mai puțin ce simți. Așa că te mulțumești să privești și atât, să tragi în piept și în nas aerul vântos, să-l lași să te prindă într-o stare de răcoare căreia nu i te opui, pentru că încerci să fii prezent, știind că nu poți lua cu tine clipa asta, oricât ți-ai dori.

Amețită de vânt și fericire, mă învoiesc să urcăm până la Salto do Prego, o drumeție plăcută prin pădure, ce culminează cu o cascadă drăguță și mulți cocoși întâlniți pe drum.

Ajunși jos, ne delectăm cu un prânz la singurul local din tot satul, locul unde îi întâlnim pe toți cei cu care ne intersectaserăm pe traseu și descoperim cât de scurtă e așteptarea, când ești momit cu 2 Sudoku😂.

Ca să profităm de soarele care încă ne mai zâmbea, ne ducem și mai mult spre est, pentru că insula toată e un mare punct de belvedere. Vederea de pe Miradouro de Agua Retorta, deși la fel de frumoasă, nu e așa de sălbatică precum cele de până acum, iar eu, după cum constat, am o slăbiciune pentru locurile mai puțin atinse de om.

Următorul punct, însă, Miradouro da Ponta da Madrugada, mă surprinde tocmai prin faptul că nu mai aveam vreo așteptare să mă surprindă ceva. Aici, deși mâna omului e la fel de prezentă, natura pare să fi dorit să-și recapete ce era al ei, și a umplut de mușchi tot ce i-a ieșit în cale. Tot aici, un ghem negru de blană îmi umple inima de dor, la gândul ghemului meu de acasă 😻.

A treia zi ne-o începem tot pe soare, în spectaculosul Pico do Ferro, de unde putem vedea întreaga căldare a vulcanului Furnas, la fel și pășunile pitorești din jurul ei.

Ca pentru a ține în continuare cu noi, se curăță norii și când ajungem la Salto do Cavalo, măcar cât să facem o poză și să păcălim oamenii că totul a fost roz și senin, în vacanța noastră 😋.

Ne încheiem activitatea, deși ziua e abia la amiază, cu o vizită la cel mai renumit restaurant al locului, Tony’s. Ne luăm câte o porție de “cozido”, mâncare specifică zonei, din care reușim să terminăm numai jumate, așa viteji suntem.

Ultima zi din est ne-o ducem mai mult în casă, pe de-o parte că plouă, pe de alta că exploraserăm cam tot ce era de explorat. Ajungem să vedem, cu ocazia asta, toate filmele bune, dar și pe-alea proaste de le oferea Netflix ul, că nah…suntem la relaxare și așa am auzit noi că fac oamenii când se relaxează și au abonament la această gaură neagră a timpului liber.

Plecăm din est, spre a ajunge în partea cealaltă a insulei, la Sete Cidades. În drumul nostru, oprim la plantațiile de ceai de la Gorreana și Porto Formoso, unde una se remarcă prin plantațiile în sine, cealaltă prin povestea pe care o spunea și priveliștea de-o oferea.

Ziua de 31 martie se dovedește a fi una specială, prin evenimentele de le conține. Lacurile de aici, din vest, sunt și ele superbe, iar zona de le înconjoară nu e mai prejos. Ne atrage privirea o fâșie de pământ, ca o mică peninsulă, plină de copaci, și cum avem parte de o vreme superbă, îi dăm un ocol, la pas. E 9 dimineața, suntem doar noi și nicio mașină. Nu e nicio casa construită aici, și poate fix asta ne face să visăm cum ar arăta una, ca de poveste. Care i-ar fi locul, mai retrasă, mai expusă, cum ne-ar curge zilele, în acest colț de rai. Starea mi se lipește de suflet, în locul ăla unde se duc gândurile ce trec granița realității, dar care ne fac să visăm la o existență atemporală, pe care uneori ne place să sperăm că o vom atinge.

Frumusețea se continuă, când ajungem pe cărarea ce duce la belvederea Grota do Inferno. Curcubeul ce inițial se zărea timid, peste cele 2 lacuri, Azul și Verde, capătă puteri pe măsură ce îl privim. Din punctul ăsta vezi atât de multe, și totuși te simți atât de mic. Îmi dau seama că nu pot lua cu mine imaginea, oricât aș vrea să o surprind în poză, oricât de prezentă aș fi și oricât aș sta de mult acolo. Mă despart cu greu, întorcându-mă mereu să o mai văd o dată, să mă asigur că a rămas acolo curcubeul, că o mai pot privi puțin, până să dispară dincolo de deal.

Un lucru îmi aduce, totuși, alinare, după despărțirea cea crudă: reușisem, cu greu și după multe amânări și anulări, să fac rezervare la un tur de văzut balene (și delfini). Stau cu inima cât un purice, până în momentul în care mă urc pe vas. Îmi verific mailul toată dimineața, din 10 în 10 minute, de teamă să nu fiu anunțată, din nou, că se anulează. Când ajungem, în sfârșit, în fața locului de plecare, și văd câtă lume este strânsă acolo, nu-mi mai încap în piele de fericire. Aștept cuminte să pornim, ascult cu interes toate instrucțiunile echipajului, (chiar și alea în care ne ziceau în ce tomberon să aruncăm gunoaiele) și apoi îmi iau locul pe punte, cât mai sus, în ideea să văd cât mai mult.

Pe măsură ce avansăm, pupilele mi se deschid și entuziasmul îmi sporește. Am impresia că, dacă mă uit suficient de atent, o să văd ce caut. De-aș privi, numai, în direcția potrivită, sigur aș vedea o ‘suflare’, urmată și de posesoare. Trecem pe lângă mai multe pâlcuri de delfini și, parcă anticipând că doar pe ei îi voi vedea, e prima dată când mă minunez de cât de frumoși sunt. Nu cred că vor fi doar ei, până în ultima clipă, deși poate ar fi trebuit să înțeleg mesajul, încă din prima zi, când n-a fost să fie. Cum unele întâmplări se leagă de la sine, altele refuză și gata, oricât ne-am chinui noi.

Revenim pe uscat, după aproape o oră de ape învolburate, iar eu rămân să-mi procesez magnitudinea întregii dezamăgiri.

Restul șederii la Sete Cidades este destul de mohorât, norii cu greu se mai risipesc iar Paștele Catolic, peste care ne suprapuseserăm, face zona și mai liniștită.

O dată cu revenirea în capitală, însă, soarele ne întâmpină din nou, parcă pentru a mai îndulci nostalgia care ne apucă, la gândul că vacanța noastră lungă și mult așteptată, e pe sfârșit. La drept vorbind, nu mai avem niciun plan pentru Ponta Delgada, singurul motiv pentru care reveniserăm aici, era să mai dăm o șansă tururilor pe mare, în caz că ne-ar fi plăcut atât de mult. Însă cum planurile ni se schimbaseră de atâtea ori, schema de acasă nu se mai potrivea cu cea din realitate, așa că aveam 2 zile la dispoziție și zero perspective.

Prima zi ne-o dedicăm plimbatului la întâmplare, ocazie cu care descoperim un loc de mâncat, cum n-am găsit în tot restul insulei. La acest capitol am suferit pe toată perioada, greu găseam să mănânc ceva mai consistent, printre opțiunile fără carne. Ca urmare, să dau de acest loc, Louvre Michaelense, cu mâncare atât de bună, a fost o binecuvântare.

Ultima zi mai facem o plimbare la plantațiile de ananas și una la pizzeria Nonnas, ca pentru a încheia simetric toată experiența de aici, dar și pentru liniștea de-o aduce un loc cunoscut.

Cum a fost Azore, în accepțiunea mea? Mai mult decât gândeam, mai puțin decât visam. Realitatea e că mi-am pus toate speranțele prezente și viitoare, pe umerii acestei excursii. Am visat că va fi suficientă să-mi ostoiască dorința de călătorit, pentru o perioadă lungă. Pe cât era de nerealist, pe atât mă agățam de idee. Și cu toate astea, dacă ar fi să existe un astfel de loc utopic, acest arhipelag din Atlantic ar avea șanse mari să câștige. În puține locuri vei putea găsi mai multă vegetație, iar asta pentru că acolo ar ploua și mai mult; așa multe flori laolaltă, fără un motiv anume, doar înșirate de-a lungul drumurilor; așa priveliști care să-ți oprească răsuflarea, de teamă să nu pierzi ceva, dacă expiri.

Azore e un loc așa de frumos, încât ajungi să crezi că, dacă toate zilele tale ar putea cuprinde atâta măreție și culoare, viața ți s-ar apropia de perfecțiune. Locul unde riști să uiți că, pentru a te putea bucura de lumină, trebuie să fi cunoscut întunericul, la fel cum, pentru a vedea curcubeul, e nevoie de ploaie 🌈

Photo credit: A.C.E