Bari with a kid

Călătoritul cu un copil este, cu siguranță, diferit de călătoritul singur sau în doi. Dacă înainte îmi plăcea să mă pierd pe străduțele întortocheate, în căutare de culori, arome și senzații noi, acum sunt frecvent pierdută prin labirintul fricilor și al anxietăților de proaspăt părinte. Nu-mi mai trebuie hărți și locații, drumul spre locurile de joacă e drept și primul pe care-l învăț.

Alora, aș putea să scriu articolul ăsta într-o notă obiectivă (optimistă), să relatez strict ce s-a întâmplat, ce putea fi observat din exterior, și s-ar deduce că lucrurile au fost ușoare, relaxante și ne-am descurcat de minune, sau aș putea să prezint rollercoaster-ul tuturor emoțiilor prin care am trecut constant, caz în care ar fi cel mai personal și tenebros articol de travel😁.

Aș zice că decizia de a “ieși din casă” cu un copil, fie ea până la Pitești sau până în Italia, e ca un salt în gol. Nu poți ști la ce să te aștepți, până nu încerci. Aceeași teamă de necunoscut o vei avea și la 2 luni, și la 2 ani. Poți spera, așa e, că va fi mai ușor mai târziu, dar la fel de bine poți începe să îți descoperi copilul, cu fiecare drum nou.

Noi am ales Italia, e aproape, sunt multe zboruri directe, avem un mic devorator de pizza și paste, dar am fi ales-o indiferent de celelalte criterii. Cred. Cel mai palpitant aspect, la călătoriile cu copil mic, e că nu știi dacă vei pleca, până în clipa în care te urci în avion. Orice opțiune de free cancellation e cam inutilă, o febră sau niște pete pe piele te pot surprinde până în momentul îmbarcării.

Daar, lăsând negativismul la o parte (nu e deloc constructiv să gândești numai prin filtrul ăsta), lucrurile s-au așezat excepțional de bine, în cazul de față. Copilul nu s-a îmbolnăvit de nimic înainte, nici acolo, nici măcar după. Am găsit zboruri care să fie oarecum la orele lui de somn, iar diferența de fus a fost de numai o oră, deci nu l-am bulversat prea tare. Bonus, am mai evitat și o săptămână de ploaie masivă, în țară.

Când cauți pe net “hacks” de a călători cu un copil mic, o să găsești să îți rezervi locurile de la geam și margine, și să speri să nu rezerve nimeni între voi. În plus, vei fi sfătuit să se îmbarce unul din părinți cu prioritate, pune bagajele, aranjează și dezinfectează, iar celălalt rămâne cu copilul până în ultima clipă, să-l descarce de energie. Ei bine, la low cost nu funcționează niciunul din ponturi, zborurile sunt mereu pline, iar îmbarcările rar sunt direct în avion, să aibă sens să te îmbarci ultimul. Amuzantă mi s-a părut și partea cu dezinfectarea avionului. După ce copilul a avut deja grijă să se tăvălească prin toate colțurile aeroportului și să pună mâna pe fiecare gumă lipită, brusc cabina avionului apare ca un laborator steril.

Să începem, nu? București, vreme apăsătoare de toamnă, cu ploaie măruntă. Facem un sprint cu căruciorul până la Gara de Nord, pentru că nu prindem autobuz, după care luăm trenul până la aeroport, unde totul merge șnur. Avem prioritate cam peste tot, partea de securitate e și ea separată, putem ocupa, chiar și la poarta de îmbarcare, scaune speciale, dacă le găsim libere. Ne omorâm timpul și ne tocim nervii încă vreo oră și ceva, prin aeroport, după care plecăm la ora stabilită. Copil obosit, zbor scurt, doarme mare parte din timp, că nici nu mai apuc să-i prezint suita de jucării noi, special cumpărate pentru momentul zborului. Ajungem la destinație, din nou tren, cărucior și…Voila! Am ajuns în Bari!! Sună simplu, dar când fiecare metru rulat, poate aduce o schimbare de stare, nimic nu mai e simplu.

În prima zi vizităm doar împrejurimile cazării, găsim unicul loc de joacă și ne tragem sufletul, după așa zi plină.

A doua zi ne-o dedicăm tot orășelului Bari. Ajungem pe Arco Baso, străduța unde poți vedea cum se fac pastele orecchiette și trecem pe lângă biserica San Nicola (nu o vizităm, ar fi fost prea hardcore pentru intervalul de răbdare limitat, de-l avem între cele 2 somnuri).

Ajungem și la mare, unde copilul e atras de toate gunoaiele de le vede pe jos, iar într-un final poposim într-o piațetă drăguță, retrasă, unde ne luăm niște minunate paste….orrechiette.

După pauza de somn, o luăm agale pe faleză, unde bătea un vânt teribil, în speranța de a vedea răsăritul de lună plină. Mai un alt loc de joacă, mai un ceai, alte 5 ocoluri ale acelorași locuri, și uite-o! A răsărit Luna! Îi facem repede poze (unul singur, celălalt e mereu după copil, se va bucura și el de lună, când o va vedea în poze) și plecăm la cazare. Am mai supraviețuit o zi.

A treia zi, pentru că am văzut că ne descurcăm prea bine și am prins curaj, închiriem o mașină, să vedem și altceva. Matera, orășelul unde ne-am dus, ar fi putut fi accesibil si cu trenul, dar ne-am gândit noi că am fi mai flexibili cu o mașină. După ceva distracție cu procesul de închiriere, reușim să plecăm la drum. Copilul doarme, ora trece, iar noi ajungem.

Matera este renumită pentru “Sassi di Matera”, cartierele antice săpate direct în stâncă. E considerată una dintre cele mai vechi așezări locuite din lume și e parte a patrimoniului UNESCO. Cum am aflat noi de ea și de ce am ajuns aici? Nu de pe GetYourGuide, ci dintr-o cafenea din Aviatorilor, cu același nume, peste care am dat pur întâmplător. Locul unde am descoperit “orange espresso” și care ne-a dat ideea să ajungem și noi acolo, că prea suna idilic.

A fost frumos, s-a ridicat la nivelul așteptărilor? Depinde ce așteptări ai. Pentru mine, care visam numai cafea delicioasă, că ăsta fusese “cârligul”, s-a lăsat cu dezamăgire. Pentru mine a fost despre trepte obositoare, țepi de cactus, plânsete și o căutare constantă de mâncare potrivită pentru copil. Iar cafeaua? Prea tare prima, prea slabă a doua, prea multe opțiuni, prea puțin timp. Noroc că seara se încheie cu o porție zdravănă la locul de joacă și totul se termină cu bine.

Ziua a patra se oprește și vântul și pornim, tot cu mașina, spre Alberobello.

Orășelul pare scos din basme, plin de căsuțe albe (trulli), unice, cu acoperișuri ciudate, în formă de con. Zona principală e plină de magazine mici, ascunse în aceste case-ciupercă. Cu puțină forță, reușești să te descurci doar cu un cărucior de copii, deși majoritatea străduțelor sunt cu piatră cubică.

În mod absolut normal, un copil de 15 luni nu e atras de un loc nou, fie el și de poveste, ci el vede magneții colorați de la tarabe, de care vrea să tragă, că doar asa face și acasă, la frigiderul lui. Vede, de la o poștă, orice pseudo leagăn și acolo ar vrea să rămână, până-l ia somnul sau mă-sa, printre proteste. Vede toate afișele cu mâncare (și sunt multe!) și dă semnale de yum yum, deși tu tocmai i-ai dat să mănânce. Prin urmare, e palpitant, dar alt fel de palpitant.

A doua oprire a zilei este în Locorotondo, un alt orășel de pe valea Itria – complet alb, așezat pe o colină, este locul perfect să te plimbi fără hartă, să admiri priveliștea peste vale și să deguști un Limoncello Spritz. Centrul vechi este ca un labirint rotund, cu străduțe înguste și flori la ferestre.

Găsim aici o terasă superbă, unde reușim, pe rând, să ne bucurăm de un prânz gustos. Tot în timpul mesei adormim și copilul, în sistem, ocazie cu care putem să ne bucurăm puțin de un ritm mai agale, fără nicio țintă.

Pe drumul de întoarcere mai facem o oprire în Polignano a Mare, care, deși la numai 45′ cu mașina, are potențial de sinucidere curată. Scăparea o găsim într-o pungă de pufuleți colorați, care reușesc să țină copilul ocupat, cât să uite că vrea să se plictisească. Nu rețin să fi făcut sau văzut ceva în orășelul ăsta, dar mă uit pe poze și, acum că emoțiile grele ale prezentului nu mai sunt, îmi vine să zâmbesc. Ne-am plimbat puțin pe lângă apă, moment în care ne era greu să ținem copilul să nu se arunce, de entuziasm. Ne-am jucat vreo jumătate din timp cu un căruț de marfă, maaare atracție pentru el. Am dansat toți 3 în fața unei terase, pentru a stimula autenticitatea infantilă și am inspectat pe îndelete o fântână, să ne asigurăm că-i curge apă pe la toate robinetele. O fi fost turistic, orașul? Cine poate ști!?

A cincea zi, penultima, o stăm iar “pe lângă casă”. Cam exploraserăm tot ce ne puteam permite, așa că ne învârtim prin aceleași locuri. Dimineața începe cu o cafea și o prăjitură devorate pe furiș, în spatele căruciorului, la fel ca toate dulciurile și înghețatele mâncate aici. Sau oriunde altundeva.

Făcem și un drum mai lung prin port și pe faleză, mai băgăm un somn din mers, după care ajungem, surpriză!, la cel de-al doilea loc de joacă din Bari, pe unde stăm până ne mână frigul acasă.

Ultima zi, cea de întoarcere, necesită din nou multă planificare. Când faci bagajul? Când culci copilul? Dacă s-a trezit la 7, mai bagă un somn, sau două, până la zbor? Rezistă până pe avion, care e cam târziu? Oh, shoot! s-a amânat zborul! Ce-i dai să mănânce? Unde-l schimbi?

A călători cu un copil între 1 și 3 ani, e de o dificultate de 9/10. Am simțit acel 9, la fiecare pas. Diferențe prea mari între ritmul de acasă și cel din vacanță nu sunt, el se va trezi pe timpul nopții la fel, poate și mai mult, că și-a schimbat mediul. Va căuta căței și acolo, ca acasă. Somnul e de preferat să-l respecți, pe cât posibil, pentru sănătatea mentală a părinților. Va trebui să te asiguri că se hrănește cât de cât decent, lucru ce poate fi o mare provocare, când totul în jur e prea gras, prea sărat, prea dulce. Va trebui schimbat de scutec, poate când ți-e lumea mai dragă. Unde mai pui că, de multe ori te găsești în zone turistice, adică vor fi mulți, extrem de mulți oameni pe lângă tine, fapt ce pe ei ii obosește repede.

Dacă aș da timpul înapoi cu numai 2 ani și aș citi toate condițiile și restricțiile astea, nu mi-ar plăcea de mine și de cât de pedantă am ajuns. Program de somn? Să doarmă când poate!, aș fi zis. Să stăm noi după programul lui?! Păi cine pe cine a făcut?! Să pună mâna să se adapteze din mers. De un singur lucru sunt mândră, când vine vorba de așteptări vs. realitate: nu mă crizez când se murdărește sau merge cu mâinile prin TOATE locurile cu germeni (ar fi, oricum, fără rost). Iar asta nici măcar nu e meritul meu, e numai imunitatea lui😂.

Poate cei cu copii vor înțelege, poate vor da ochii peste cap, că sunt o începătoare și mă vait prea mult. Un lucru e cert: pentru mine/noi, experiența de a călători cu un copil a fost incredibil de diferită de ce consideram standard. Multe zile, după ce ne-am întors și eram întrebați cum a fost și dacă lui Filip i-a plăcut (noi nu prea mai contăm, a se observa), ne uitam unul la altul, ușor blocați, fără să știm ce să răspundem, parcă dorind să zică celălalt ceva. A rezuma în “a fost bine“, “a fost ok“, “a fost cum a fost” e mult prea simplist, dar și cea mai la îndemână opțiune. Alternativa (realitatea) e un amalgam de paradoxuri, un lung șir de emoții și stări care, pe măsură ce se estompează, lasă loc de amintiri dulcegi, nostalgice și un strat nou de anduranță. Cum a fost? Ne amintim că a fost greu. Din poze, în schimb, pare că ar fi fost și frumos.

Photo credit: A.C.E.