Canada – land of all cultures (Part 2)

Ziua 6 ne-o petrecem mai mult în casă, e singura în care chiar plouă. Dimineața ne plimbăm prin “cartier”, luăm în vizor toate arhitecturile, iar apoi ne retragem în vârful patului, cu o carte și pernuțe cu unt de arahide🥨 Pe seară, după ce amorțim de atâta lâncezeală, ne urcăm în camionetă și ne încercăm norocul la Cascadă, poate-poate o vedem decorată cu laserele alea colorate, ca pe TripAdvsior. Pentru asta venisem aici, să vedem Niagara pe lună plină… cât de poetic sună, nu?! Numai bună de Instagram.

Acu… întreg la cap să fii și îți dai seama că, la așa plan măreț, realitatea e greu să nu fie dezamăgitoare. Ajungem acolo pe o ploaie frumușică, fenomen ce făcea ca, în zona cu pricina, să fie o ceață care nu te lăsa să vezi nimic. NIMIC – ad literam. Unde mai pui că nu aveam unde parca. Toate parcările din zona cascadei erau cu taxă pentru o zi întreagă și, chit că erau toate goale, nu ne încumetam să lăsăm papucul acolo, pur și simplu. Ne învârtim, se face și mai întuneric, plouă în continuare, ceață tot e, așa că plecăm împăcați spre casă. Făcuserăm tot ce putusem, dar ‘nu fusese să fie’.

În ziua a 7-a (sună și biblic, așa) se mai înseninează și apele se retrag. Pe drumul de întoarcere spre Toronto, avem mai mult succes cu obiectivul nostru și reușim să-i vedem forma și splendoarea. Deși nu mă uitasem la poze, să-mi creeze o impresie distorsionată despre cum arată, greutatea numelui Niagara tot atârna semnificativ, fiind greu să nu-mi scoată un “Păi …doar atât?!”

{Pun multe poze, de ciudă că niciuna nu face dreptate realității}

Ajungem din nou în Toronto, de data asta într-o zonă mai centrală, iar pe seară avem bilete la un concert diferit: Candlelight – Coldplay tribute. Într-o biserică metropolitană, un pianist interpretează piese Coldplay, în mijlocul a sute de lumânări ce-și trimit lumina caldă, pe pereții sălii scufundate în liniște și întuneric. Recomand 100% experiența, locul e Metropolitan Community Church of Toronto și bilete se găsesc pe https://feverup.com/en/toronto/fever-originals.

Ziua 8 hoinărim tot prin centrul Toronto-ului. Avem zero grade, dar lumina soarelui e atât de frumoasă, că e un apogeu fotografic🌈. Orientați spre artă și arhitectură, de data asta, dar și că nu avem prea multe opțiuni rămase, ne plimbăm prin parcuri, galerii de artă și apoi ajungem la Royal Ontario Museum: o vastitate de galerii și exponate culturale, ce ne lasă fără vlagă, după 4 ore de concentrare intensă 😬.

Am vrea din nou să mâncăm la Pow Wow, dar cum îl găsim închis, nici de data asta nu ne e dat să gustăm Canada. Ne resemnăm la pizzeria de lângă, adăugând, în felul ăsta, încă un restaurant cu alt specific decât ce căutam.

Seara e rezervată pentru o escaladă în Turnul CN, cel mai reprezentativ obiectiv al regiunii Ontario. Zgârie norul cu formă de seringă, înalt de 553m și echivalent cu 181 de etaje, la coada căruia stai de ți se lungesc urechile.

Obiectivul este platforma generală, cu un restaurant 360° și platforma SkyPod, cel mai de sus punct unde te poți duce. Senzația e ca-n avion (oare a câta-a oară zic asta?) nu se poate compara cu etajul superior al vreunei clădiri. Vezi luminițele de pe stradă, mașinile ca niște furnici și jumătate din oraș.

Ziua 9, și ultima, avem un singur obiectiv: să mâncăm la Pow Wow😂 într-un spațiu de 20m pătrați, acest locușor are așa un farmec aparte, că nu regretăm că ne-am chinuit atât să ajungem aici, nici că trebuie să stăm pe o listă de așteptare, până se eliberează o masă, să putem intra. Meniurile sunt 5-6 la număr, nimic fancy, e un local de brunch și e servit de un singur bucătar, ce prepară totul pe loc, în fața noastră. Doar mă gândesc și-mi plouă-n gură, dacă mă mai uit și la poze, îmi simt stomacul suspinând. Plecăm de acolo sătui și fericiți, bucuroși că am avut ocazia să experimentăm un loc diferit, cu oameni calzi și planurile lor de viață.

Una din părțile bune în a sta într-un AirBnb e că poți aranja un check out flexibil, așa că ne întoarcem la cazare, facem un duș, ne schimbăm hainele, mai schimbăm și impresii despre oraș, iar apoi ne ducem spre aeroport. Un zbor cu peripeții, ce se anunța întâi decalat, apoi avansat, ca în cele din urmă să se potrivească la fix stării și programului nostru din ultima zi.

La început scriam imediat după o experiență. Scriam pe drum, în tren, în mașină, imediat cum prindeam puțin timp, scriam să nu uit esența. Acum, când mă prinde luna și nu notez nimic, mă mai salvează doar pozele. Scriu impresii, scriu din amintiri și rememorări, și uneori ies epitafe, în loc de articole de călătorie. Poate las inconștient timpul să treacă, pentru a găsi ceva mai bun de zis. Când n-am cuvintele la mine, simt că e doar o stare de moment, influențată de percepții subiective, unde-mi scapă esențialul. E și un exercițiu de modelare a raportării: când cauți îndeajuns de mult partea bună dintr-o întâmplare, îți faci singur viața mai frumoasă.

Mi-a luat mult să-mi adun gândurile despre această vacanță, în parte pentru că aveam așteptări mari de la ea. Speram să dau de o cultură aparte, evoluată, și am găsit toate culturile la un loc, conviețuind firesc, parcă de când lumea. Speram să dau de peisaje minunate, am ajuns să descopăr din minunăția naturii umane, cu bune și rele. Am sperat să găsesc drumuri fără gropi și străzi curate, dar am văzut gunoaie și zeci de buticuri părăsite, prinse în pânze de păianjen și miros de canabis. N-am văzut câini și pisici, dar am văzut cele mai multe Tesla.

Experiența Toronto mi-a adus, dacă nu o imagine nouă, o idee nouă de raportare: locurile sunt făcute să fie trăite în prezent, cu deschidere la ce aduc ele, nu cu așteptări de a depăși trecutul sau a da o stare mereu diferită.