Rodnei – în inima Maramureșului

Devenită deja tradiție, an de an merg cu ei pe munte. Înșirați de la mic la mare, de la voinici la pașnici sau de la energici la temperați, ne adunăm să mai descoperim un munte. Bucuria explorării unei zone noi, e depășită doar de sentimentul de apartenență și gălăgia grupului, atât de îndrăgită și familiară.

Că va fi Rodnei, s-a știut de anul trecut, din Parâng. Când nostalgia că s-a terminat e prea mare, te alină să-ți faci planuri pentru data viitoare. Să mă fi dus singură până acolo era puțin probabil, era prea mare distanța, pentru un weekend. Așadar, acum era șansa mea. Munții Rodnei. Acel masiv cu care începea lecția de Geografie, când ajungeai să înveți Carpații. Dintr-un motiv necunoscut, m-au fascinat mereu. Poate pentru că erau primii, cap de listă.

Aveam să aflu că urmau să ajungă munții ai căror peisaj îmi va intra în suflet, poate la cot cu Retezatul, dar din motive diferite.

Ne cazăm la Casa Anna într-o zi de joi, iar de vineri începem să urcăm. Dacă aveți nevoie de cazare în Borsa, check this out, am rămas atât de plăcut surprinsă de cât bun gust și ospitalitate am văzut acolo.

Bun. Ziua 1. După un mic dejun cu “cine face cafeaua”, “dă-mi untu’“, “ți-ai făcut sandwichul?”, reușim să ne urnim. Lăsăm mașinile la Schitul Borșa Pietroasa și începem să urcăm spre stația Meteo. Anunțau ploaie, dar suntem 9 inimi curajoase, ploaia nu ne sperie. Adunăm si o companie blănoasă, pe drum, și când ajungem la lacul Iezerul Pietrosului, suntem deja 11. Ne dăm mult cu părerea dacă are formă de hartă a României, de mașină, dacă e de Logan – ce culoare!?…😅 se vede treaba că nu eram prea obosiți.

Aici unii abandonăm, alții apucăm tot în sus, spre vârf. Facem o poză, mâncăm (sau eu sper asta), apoi, când să coborâm, avem o dilemă. Am mai fi mers puțin, parcă drumul până aici nu fusese pe măsura entuziasmului cu care venisem. Așa că ne împărțim, cu gândul să mergem spre vârful Grohotu, înainte de a coborî la stația meteo. Acu…că n-am urmat noi bine cărarea nemarcată, că nu mai eram 9 inimi curajoase…cauză ascunsă, dar începe să plouă. Și să dăm de pietre. Și să fie ceață.

Continuăm, anevoios, dar dintr-un punct trebuie să recunoaștem că n-avem de ce să insistăm, așa că luăm drumul înapoi, tăcuți și plouați mocănește. Urmează un drum nesfârșit, puține mai sunt de zis, fiecare e în gândurile lui și atent pe unde calcă. Ploaia și umezeala ne face să nu mai vedem în jur, începem să strângem din dinți când ni se udă pantalonii, apoi încălțările, simțim cum ajunge în șosete, simțim totul ud pe noi, și n-avem cui ne plânge.

Mai împărțim un sandwich, o glumă, iar când ajungem de dăm de șuvoaie de apă noroioasă, știm că urmează să împărțim și o amintire de povestit. Cândva, în București, când vom avea șosetele uscate. Apa îmi băltește în bocanci și simt o bucurie de copil, când n-am de ce să ocolesc șuvoiul de se tot scurge la vale, el și tot noroiul de-l găsește. Râul de ciocolată, i-am zis, ca să-l păstrăm într-o notă de poveste, deși arată ca o toaletă înfundată😬

Hainele uscate de după, șosetele curate și căldura din mașină…priceless.

Ziua 2, Sâmbătă. Ajungem cu mașinile la complexul turistic Borșa, după care urcăm cu teleschiul deasupra pârtiei Runcul Știolului. Pe măsură ce ne apropiem de vârf, îmi amintesc ce-mi mai place să cobor dintr-un teleschi (ba îmi vine în minte și bățul rupt la Bansko). Setez așteptările avertizând că e posibil să cad, întind o mână, apoi mă las smulsă din scaun de domnul de acolo, plătit să-mi salveze onoarea de la rușine😬

Ne regrupăm și pornim. În timp ce lăsăm pădurea în spate, ne luăm la povești, dăm de afine, ne-amintim de cărți, nici nu știm când am ajuns la lac.

Continuăm și, pe o ceață ce trezea amintiri din ziua precedentă, găsim refugiul din Șaua Gărgălău. Închis cum era, ne domolim amarul cu un sandwich, apoi ținem drumul și dăm de ce fusese Lacul Cailor.

Zicem să mai facem o încercare, încurajați și de soarele ce ieșise și o luăm din nou pe un drum ocolit, spre Vârful Galațului. Doar 4, de data asta, ajungem în Șaua Laptelui, iar soarele începe să se simtă în toată puterea. Trecem pe lângă fosta cabană Puzdrele, unde niște văcuțe ne ignoră cu nonșalanță și ne lasă să continuăm prin pădure, până la Buza Muntelui, unde ne aștepta telegondola.

Eei, dar Duminică nu mai scăpăm de ploaie. Așa că, în loc să ne grupăm pe cărări, ne adunăm în mașini și “dăm o fugă” până la mănăstirea Bârsana, pentru a mai simți și spiritul locului, nu doar suflul naturii.

Cum cataloghează fiecare frumusețea acestor lăcașe bisericești, e subiectiv, nu încape discuție. În topul meu, însă, acest loc se duce pe lista de Must see, dacă ajungi în România. Curtea imensă, bogăția de culori și petale, nenumăratele construcții atent întreținute, totul atât de meticulos studiat și aranjat, parcă eram într-un mic sătuc de poveste.

Ce mi-a bucurat inima cel mai mult, în schimb, a fost să văd că acolo, femeile tinere încă se mai îmbracă tradițional. Tradițional, dar with a twist. Au lăsat fota până în pământ, pentru fuste scurte, viu înflorate și au schimbat opincile, cu pantofi superbi, cu toc de 15😍 și apoi sunt eu, în șalvari și adidași de alergare😅

După asta, mergem la Săpânța, unde mai degrabă te întristezi de ce consideră lumea Vesel – povești de viață transpuse sumar, în termeni general acceptați ca fiind bine și rău. E dureros să văd căt de limitate erau opțiunile femeilor de a “fi ceva”.

Ne continuăm drumul cu o tură scurtă și prin curtea mănăstirii Săpânța Peri, după care dăm să ne întoarcem în Borșa, dar nu fără să ne pozăm cu Cuiul unde se prinde harta, la Sighetul Marmației. Nah😅

La final, pentru că reușim să ajungem înapoi la o oră decentă, ne facem curaj să ne ducem și la Cascada Cailor, un alt loc unde “n-a fost Andreea”☺️

Ziua a 4, Luni. Când alții se uită cu groază că trebuie să deschidă laptopul, a mea venea din “oare mi s-a uscat apa din bocanci?” 😂😂 Începem cu rutina deja știută: cafea, omletă, brânză, sandwichuri, adunarea în curte. O să ne lipsească asta, când o să fim chiar noi ăia de deschid laptopul, cu groază.

Azi avem în plan Traseul Ascuns al Apei. De ce se numește așa, avem să aflăm abia la final, când începem să citim și noi plăcuțele cu poveste, întâlnite constant pe parcurs. Ne ducem cu mașinile spre Săcel, cât de sus putem, apoi continuăm pe drumul de merge spre cabana Iza Izvor.

Înaintăm încet, sunt tufe cu afine la tot pasul și greu ne vine să le lăsăm așa, nevizitate😁 câștigă ele, sunt prea multe, așa că mai lăsăm și pentru alții. Intrăm într-o zonă mlăștinoasă, ce ne duce, în scurt timp, la Tăul Muced, un lac de munte mai diferit de cele văzute până acum. Nu e într-o căldare, căptușit dedesubt cu pietre. E o baltă mare, înconjurată de un covor de mușchi, ce băltește și el în apă.

Reconfigurăm și n-o mai luăm spre Vârful Bătrâna, ne ducem direct spre Peștera Izei, zonă rece și umedă, dar înveselită de un zburător prietenos🦋

Continuăm spre Ulița de Piatră, pe lângă stâna Măgura Săcel, și în timp ce admir văcuțele ce pășesc agale pe urmele mele, auzim un sunet nefamiliar. Ce faci cu un sunet nefamiliar? Nu-l asociezi cu nimic. Încă😂 10 secunde mai târziu, descopăr un next level la “teama de câinii de la stână”: “panica de taurii de la stână”😳 Domnul cu pricina ne dădea semnale sonore să-i lăsăm domnișoarele în pace și să eliberăm zona, așa că ne vedem bucuroși de drum.

De ce Drumul Ascuns al Apei și Ulița de Piatră? E traseul râului Iza care, după o scurtă evoluţie supraterană, dispare-n peștera Izei, sub muntele Bătrâna, într-o lungă peşteră dezvoltată în gresii şi calcare, apoi reapare la lumina zilei în zona Izbucului Izei / Izvorul Albastru al Izei, care încheie circuitul.

Căutăm fără succes intrarea în Peșteră, facem niște poze la Izvor și ne ducem spre mașină, iar asta avea să fie încheierea traseelor din Rodnei.

O să-mi rămână în suflet, acești munți. Nu sunt ei tehnici, dar au peisaje ce compensează tot. O să-mi amintesc de dealurile presărate cu brazi, căpițele și casele răsfirate și de tot verdele. Crud, uscat, cât vezi cu ochii, verde. De mic dejunurile somnoroase, unde toți căutam să fim utili cu ceva. De concursurile de DJ, de le făceam în mașină. De ziua senină și-nsorită în care am plecat, pe ritmuri de Bosquito. Oare unde, la anu’?