Ciucaș – 03.10.2020

Se pare că e luna mea, a doua săptămână la rând, când merg la munte! N-aș fi zis că o să-mi mai reiau obiceiul ăsta😍

Daaar, ca o prietenă empatică ce este, Luiza și-al ei “ce faci mâine?”, au nimerit la fix:)) și uite așa, deja dotată cu echipamentul (ei) necesar, sâmbătă plecăm la 6.45, spre Obor. De data asta nu mai uit nimic, ies de-a binelea din casă😬

Ne întâlnim cu o colegă de-ale ei, și-acu mergem cu mașina. Ajungem în Cheia, la Muntele Roșu, pe la 10.30 și o pornim, cătinel, în sus. Toți mai făcuseră traseul ăsta, de o sumedenie de ori. Eu, o singură dată😬

Era extrem de multă lume, așa agitație pe munte, n-am văzut niciodată😳 ia de stai izolat, dacă poți, ia de te ferește de Covid, dacă te lasă cineva…

Urcarea o știam, cum am zis, mai fusesem pe Ciucaș, acum 5 ani. Poate nu fix pe drumul ăsta, dar știam că e un munte ușurel și foarte frumos. Însă, parcă de data asta s-a întrecut pe sine❤️ am prins o vreme atââât de bună și totul era la locul lui, că am știut, pentru o clipă, cum se simte fericirea supremă🥰 oameni atât de dragi cu tine, nicio grijă pe suflet, sănătate cât să nu te doară nimic, împăcare și puterea de a te bucura de toate cele enumerate aici🌲.

Spre ultima parte a traseului, dăm și de niște roci, cât să nu zici că te-ai plimbat numai pe dealuri, da’ tot aici dăm și de toți oamenii, că aici ne mișcam mai greu, cu toții. Ocazie cu care, din nou constat dezamăgită, că eu + ținutul respirației = 💔

Cred că e sezonul ciupercuțelor de poveste, că și aici senzorul meu de culoare le vede peste tot😅

• 

• 

Cu cât ne apropiem de vârf, se întețește vântul așa de rău, că mai să ne zboare ca pe umbreluțe…din păcate, însă, ca niciodată, vârful nu aduce fericirea locului atins, al efortului încununat cu poza la semn, ci o coadă imensă, la care trebuia să stai, pentru a-ți veni rândul…aștept să văd și fotografi cu cămile, speculând momentul📸

Nu stăm prea mult în aglomerație, ne întoarcem cu gândul la cabana aia de o lăsaserăm în urmă, plină de mâncare și căldură și vin fiert❤️

Ce-a urmat acolo…încă mă resimt, la mai bine de 24 de h după…cârnați, carne afumată, ciolan…pentru stomacul meu obișnuit cu tofu, a fost prea mult, am stat în spasme, toată noaptea😔 dar momentul acelui șorici cu gust de varză, nu poate fi uitat prea ușor…l-am declarat cel mai bun ciolan din istorie, și nici nu mi-l luasem eu, Bogdan a fost cu farfuria asta:))

Am luat-o cu greu din loc, pe un drum de mașină destul de ușor, dar suficient de abrupt, pentru genunchiul meu…l-am simțit cu vârf😢

Prima tură fără teamă, unde ar fi putut sta el, Ursulețul?! Când noi, oamenii, eram peste tot?! Am ajuns destul de repede la mașină, și ne-am prăbușit într-un somn chinuit, până la București😴