Bansko-a ski holiday for a non-skier (part 2)

Mă convinsesem deja că nu poți avea siguranța zilei de mâine, cu oamenii ăștia, așa că, a doua zi, profit cât pot de momentele care chiar îmi plac. Prin urmare, după ce mănânc cât 2, ies pe ușă, însoțită de ceilalți 4 temerari. Nu știam ce planuri au pentru mine. Adică, îi tot văzusem analizând o hartă, mai vascularizată ca rețeaua noastră de metrou, dar nu-mi bătusem capul să-i urmăresc. Dorința mea cea mai fierbinte era să mă dau toată ziua pe drumul skiabil:)) daar, de vreme ce nu o share-uia nimeni, am decis să imi trăiesc viața periculos și să-i urmez pe ei: la urma urmei, “ușor” pentru frații Morar nu poate fi chiaaaar atât de rău, nu?!? Doar nu ne-ar vrea răul, suntem prietenii lor și ne știu nivelul, nu?!?! Da, facem cum zic ei…așa facem.

Observați ce naivi suntem noi, comparativ cu fețele lor diabolice?

Ajungem la închirieri, mi se face un upgrade pe care nu mi-l doresc neapărat, de la schiuri de 140 de cm, la 150😱. Da, și ce dacă normal ar fi să am de vreo 155 cm, acum 6 ani am avut de 125 și mi-a fost foarte bine…dacă e să nu iau în calcul momentele în care cădeam😇. În orice caz, mă încurajează Andrei, “e doar psihică problema ta” (cui s-a găsit și el să-i spună asta😂😅🤣), “nu o să simți cu adevărat că sunt mai mari”. Și atunci de ce mă calc mereu cu stângul pe dreptul?

Anyways, cuvântul zilei a 2-a se pare că este UPGRADE, avansez nu numai la schiuri, ci și în dificultate și în altitudine. După telegondolă, luăm un teleschi, reușesc să mă urc (da, vedeți pe unde este nivelul meu? Nu ajung să-mi pun probleme că nu schiez bine, eu încă încerc să nu cad când mă urc și mă dau jos din mijloacele astea de transport!!) și pornește ăsta cu noi. Aaaa, mi-am amintit! Nu am căzut, dar nu l-am luat pe cel care trebuia😂 m-am suit cu unul mai în față, așa că, dacă nu voiam să mă întorc și să urlu la Andrei și Bogdan care erau în următorul, trebuia să-mi țin toate gândurile de groază doar pentru mine și căpșorul meu. Măiculiță, cât de frig poate fi aici, sus! Și de aș încerca să vorbesc, cuvintele mi-ar îngheța pe drum și ar pica în cuburi de gheață, duse de vânt undeva între mine și destinatar. Îmi trag ochelarii de ski pe față și încerc să rămân optimistă, pe măsură ce ne apropiem…ridicăm siguranța, cu mult înainte de a ajunge în “stație”…e un moment prost să-mi dau seama că nu suport înălțimile, dar mă uit în față, pot s-o fac, doar n-o să cad din teleski cu 3 metri înainte de a ajunge!

Acu…să vă spun drept, nu știu exact ce s-a întâmplat cu mine și cum mi-a ieșit, dar se face că nu reușesc să-mi ridic la timp unul din bețe și îl prind sub teleski, în timp ce reușesc să fac o “coborâre” cumva pe vine, ceea ce se dovedește a fi trademark-ul meu, voi observa pe viitor. E chiar ceva artistic, dacă stau să mă gândesc, nici nu cad, dar nu reușesc să mă dau jos cu picioarele drepte. Iar când mă îndrept, îmi imaginez publicul cum mă aclamă, “iuhuuu, you made it!” Revin. Bățul meu nu e doar curbat, e undeva într-un unghi ascuțit. CSF? Fără să stau prea mult pe gânduri, dau să-l îndrept, dar cum rezistența materialelor nu s-a studiat la ASE, se dovedește că aluminiul nu revine la starea inițială și rămân cu 2 bucăți în mână. Asta nu-i de bine…am o pârtie urâtă în față, niciun confort din partea bețelor și 2 oameni nerăbdători lângă mine. Se oferă să ne întoarcem să le schimb, dar, cu ultima urmă de mândrie (observați cum fenomenul ăsta de orgoliu se arată în cele mai absurde momente?!) ce se vrea a fi sacrificiu, le spun că nu e nevoie, mă descurc! Toată lumea pare mulțumită, abia așteptau să le zic asta:)) dau să se avânte pe pârtie, când aud o voce angelică, din spatele lor: ok, o să am nevoie să vină cineva cu mine, n-am nici bani să le plătesc, nici telefon la mine, să mai contactez pe cineva 😇

Era destul de evident cine o să se sacrifice, cineva la fel de dornic ca și mine să coboare de acolo, nu pe skiuri. Așa că îl lăsăm pe Andrei să se simtă bine, ne dăm întâlnire peste 2 ore și facem drumul înapoi, la echipamente. Reușim să-i convingem să nu le plătim (nu eu, pe mine m-au trimis din prima la casierie😂) și ne ducem, pentru a 3-a oară, spre telegondolă. Nu înainte de a-mi schimba și clăparii și schiurile, cu ceva mai potrivit, dacă tot suntem aici. Și, dacă tot am facut drumul, și le schimbă și Bogdan, ce mama naibii:)) Ajungem pe pârtie exact când trebuia să coborâm spre localul unde urma să mâncăm, so…ne ducem la masă! o merităm, după ce ne-am plimbat de toți banii.

După acest moment plăcut…trebuie să plătim. Plătim, dar cu ce?! Cică ăștia primesc doar cash…nu știm dacă să ne bucurăm că am mâncat deja sau nu :)) facem consiliu, cineva trebuie să coboare să schimbe bani. Zis și făcut, după ce ne răzgândim de 3 ori cine pleacă și cine rămâne garanție, ne punem pe așteptat (nici de data asta nu am fost votată ca cea mai rapidă variantă😱). Și stăm și stăm și povestim, eu cu Luiza, timp în care tot primeam update-uri: s-a pierdut Andrei de Mihai și Bogdan. S-a pierdut și Bogdan, care s-a dus să-l caute pe Andrei. Omg, mai vine cineva cu banii ăia?!?!

Într-un final ne întâlnim cu toții, mai puțin Bogdan, care chiar se pierduse pe undeva:)) e deja 4.30, așa că, tot ce mai putem face e să coborâm tot pe drumul skiabil, până la bază.

All in all, dorința mea chiar s-a îndeplinit😅 am reușit să nu skiez deloc, deși, acu că s-a întâmplat, parcă nu mă mai bucură atât de mult: o zi întreagă, irosită pe urcat și coborât pârtii. Trebuie să îmi iau revanșa în ultima zi⛷

P.S. Nu o să știu niciodată dacă este teleski sau teleschi😶