Bansko-a ski holiday for a non-skier (part 3)

Well, well…am ajuns și la ultima zi, cea mai scurtă, dar cea mai schiată 😊 avuseserăm parte de o seară plină de abandon, Mihai cedase, pe motiv că a schiat suficient (există așa ceva? Ce fel de oameni schiază suficient?!🧐); Bogdan…ei bine, Bogdan pune în practică ce își propusese încă din prima zi și rămâne și el în cameră; Luiza nu se prea poate decide dacă vrea sau poate să se trezească la 7 și să aibă și bagajele făcute iar eu îmi tot făceam calculele cum de n-au trecut deja 3 zile, când suntem aici de o săptămână!!! Am omis pe cineva? Ah, Andrei. Andrei era deja pe pârtie, se imagina făcând cristiane perfecte:)) fiind singurul cu echipament de acasă, ar fi putut face și asta. În orice caz, el își dorea cel mai mult să existe și o a 3-a zi.

Așa că, fără să știm încă dacă Luiza ne însoțește sau nu, ne trezim la 7. O vreme urâtă, cu ceață și nori. Asta e, pornim oricum. Așa entuziasmati eram, că ajungem la bază înainte de a se deschide închirierile; niște cozi ca la paine, în ‘87. Oamenii ăștia doi erau puși pe fapte mari, așa că trag de mine să nu-i țin prea mult pe loc. Luăm din nou teleski-ul, de data asta nu mai rup nimic, cobor de acolo (tot pe vine, dar mai sigură pe mine) și ajungem în vârf. Note to self: o să încerc să-mi perfecționez această coborâre, că prea e frumoasă și n-o mai face nimeni.

Nu cred că am mai menționat, dar eu uitam mișcările de la o zi la alta. Chiar de la o curbă la alta, așa că nu încercați să mă convingeți că e ca mersul pe bicicletă. Iar în dimineața asta, nu mă lăsase nimeni să-mi fac încălzirea, așa că…n-aveam prea mari așteptări de la mine :)) Și ningea. Ar fi fost frumos, dacă aș fi stat și eu în cameră, lângă șemineu, cu o cană de vin fiert. Dar nu, mie mi-a trebuit să fiu pe pârtie, pe jumătate în beznă, că nu mă încumetam să stau cu ochelarii de vedere pe nas. Acu ia de schiază, Andreea.

În orice caz, odată pornită, era cam greu să mă răzgândesc, singura direcție fiind în jos, așa că…îmi fac curaj. Nu e atât de rău, ba chiar parcă începe să îmi placă:)) Luiza, draga de ea, mă ajuta de fiecare dată să îmi repun skiurile în picioare, pentru că, DA, cădeam destul. Daaar mă ridicam și o luam de la capăt. Îmi plăcea. Sau îmi plăcuse, până să schimbăm pârtia, pentru că oamenii ăștia nu mă lăsau deloc să îmi fie comod. După ce văd ei că, și de cad, nu mă descurajez, încetează să mai stea pe lângă mine și se duc glonț, până jos. Ei, nu-i nimic, ajung și eu, vin doar mai greu. Numai că, se face că trebuie să cad. Și iar îmi sare un ski din picioare:)) no problem, îl recuperez, dar, 5 minute mai târziu, încă nu reușisem să mi-l prind de clăpar🥺…așa că, pentru că mereu există o soluție, chiar și la cele mai imposibile situații,îmi dau jos și celălalt ski și pornesc, țanțoșă, la vale. Și nu oricum, când văd că se nasolește panta, mă pun chiar în fund și las gravitația să-și facă treaba😅

Poza în care am ieșit cel mai bine👻

Totul se terminase cu bine, numai că, odată cu asta, se dusese și încrederea mea că știu. Pentru că vede cât de des cad, Luiza decide să mă îndrume, din spate. Îmi spune când să fac stânga, când dreapta, mă aplaudă când reușesc, se face că nu vede când nu :)) Andrei era deja enervant, glisa cu nonșalanță pe lângă mine și, deși jura că a căzut, nu-l văzuse nimeni😎

Ca să încheiem glorios, prietena noastră se duce și pe o pârtie neagră, că…de ce nu? Iar noi ne mai dăm de 2 ori pe una, pe principiul: ce nu te omoară, e o pârtie albastră😜

Înghețată și eu și mândria mea, îmbibată toată în apă, cobor pentru ultima dată și mă duc, glonț, în Subway-ul de jos, decisă să mă recompensez așa cum meritam. Am făcut-o și p-asta și, slavă Cerului, s-a terminat cu mine nedezmembrată💪🏼