Cappadocia all day long – part 1

Mă bucuram ca un copil mic, la ideea de a avea o mașină să mă aștepte la aeroport și șofer cu numele meu pe pancartă. Interesant e că n-am făcut o aroganță și m-am dus cu taxiul de la aeroport la ho(s)tel, doar că, după toate căutările mele, un shuttle d’ăsta a fost cea mai rapidă, simplă, IEFTINĂ (6 euro) și recomandată variantă de transport de la aeroportul din Kayseri până în Göreme. Să fiu sinceră, a fost singura. Oricât am căutat să-mi îngreunez viața prin autobuze și conexiuni, n-am găsit :)) nu știu cu autobuzul cât le-ar fi luat să mă transporte cei 60 de km, dar acest microbuz care a oprit întâi la (aproape) toate celelalte hoteluri, a făcut 2h!!…spre dezolarea mea, care aveam planificat să văd un apus mic, ca de final de zi…

Anyway, 2 h mai târziu, dupa ce toate celelalte “Cave Hotel-uri” își întâmpinaseră oaspeții la poartă, cu zâmbete și cărat de bagaje, ajung și eu😊. Ho$telul meu, ușă-n ușă cu “Stay in Peace hotel”🤔

Găsesc intrarea și dau nas în nas cu un ciobănesc german, foarte hotărât să i se rupă că eu vreau să trec. Ridic privirea, în spatele lui, caligrafic – “Reception”😂 Oh well…dacă așa se face, atunci așa o să fac și eu. Închid ochii, îmi țin respirația și dau să îl ocolesc, când aud o voce care mă întreabă ce vreau. Era recepționerul meu, care mă întâmpina și pe mine😍

Mă conduce la cameră, îmi arată patul meu…când cer cheia, îmi spune că e safe, cameras, tot tacâmul:)) ce mă bucur, și-așa aveam atâtea de făcut aici, că să pierd vremea și cu încuiatul ușii…😉 Prima roomie de care dau cu ochii, o chinezoaică. O întreb, în culmea încântării, dacă a zburat cu balonul🎈🤩.

Începe să râdă și îmi spune că ele sunt de 3 zile aici și în niciuna n-a zburat vreun balon, ba mai mult, nici mâine nu zboară, că e vânt… Oameni buni. Că nu există Moș Crăciun, mai treacă-meargă, dar așa deziluzie n-am mai trăit de la aurora verde care era, de fapt, albă…și eu credeam că cea mai grea parte e să găsesc loc liber.

Ce să mai, mă concentrez pe planurile din prima zi și tot sper să se îndrepte vremea pentru când aveam eu zborul. Mă trezesc a doua zi la 6, nu-mi mai pun întrebări inutile de ce n-am auzit ceasul la 5.30 (n-aș fi fost eu dacă nu-mi puneam o alarmă de weekdays, într-o sâmbătă) și o întind spre punctul de răsărit.

Trebuia să-mi dau seama că e un plan prea măreț, că nu-mi amintesc ultima dată când am fost în stare să mă trezesc “să văd răsăritul” :)) nu ajung unde îmi propusesem, dar ajung chiar mai bine și pentru prima dată sunt de acord cu prostia “when life gives you lemons…”

După acest moment, îmi văd de drum spre primul meu punct de interes, care, o să vedeți, nu e foarte ortodox, pentru că e în curtea unui alt hotel :)) adică am bătut 3 km, să pozez o chestie care arată a…ceapă 😶 (lalea, snop, depinde de imaginație). Ei, și tocmai când începeam să-mi fac griji că mi-a mâncat instagramul creierii, văd altele și mai rău ca mine, care veniseră îmbrăcate frumos, tot de la alt hotel, să se pozeze IN decorațiunea cu pricina…mulți văd, puțini cunosc😂

După ce îmi trece damblaua, încep să văd și frumusețile peisajului din Uçhisar, merit și-al faptului că e cel mai înalt punct din Cappadocia.

După asta, Pigeon Valley ar fi trebuit să fie prin apropiere, dar pentru că plecasem pe stomacul gol, mă întorc la cazare și apoi abordez punctul pe o alta rută. Un drum frumooos, pe cât de frumos, pe atât de pustiu:))

Îmi trag aici sufletul, îmi curăț ghetele și șosetele de scaieți (așa pățești, când nu vrei să faci poze din același loc cu restul lumii😊) și o iau din loc, spre ce citisem pe net că ar fi un loc bun de mâncat, Nazar Borek.