Cappadocia all day long – part 2

Nazar Borek, cum ziceam, era un punct de atins, găsit în unul din zecile de articole pe care le scanasem înainte să plec, cu “Z things to do in Cappadocia”. Le știți, toți le căutăm când ne ducem într-o destinație nouă, numai că eu, de data asta, m-am documentat așa asiduu, că mai să crush-uiesc Chrome-ul, de câte trebuia să încarce. Cred că faptul că am reținut și denumirile tuturor punctelor de atracție, spune multe despre timpul acordat.

Dar revin. Dacă cineva se obosise să scrie despre acest Nazar Borek, say no more. Îl trec pe listă. Ajung, erau indicatoare, totul civilizat. Până când intru în curte și mă simt cu 25 de ani înapoi în timp, în grădina lu’ mamaie, care își incropise și ea o “terasă”.

Mă întâmpină un domn în vârstă, care se oferă să-mi arunce un lasou de pe micul deal care urca spre terasă, probabil așa de rău arătam:)) să-i zicem Nazar, domnului. Nu, nu-l chema așa, nazar înseamnă “evil eye”, dar mie așa îmi venea să îi zic, tot timpul:))) simțeam că ajunsesem în Rai. Era totul perfect, priveliștea, stilul terasei, prietenia lui Nazar și a soției lui, cum s-a oferit să îmi spună toate cuvintele în română pe care le știa și…mai ales…mâncarea😍.

Venisem cu gândul naiv de a bea o cafea turcească, am plecat mâncând și fel principal și desert:)) dacă ajungeți aici, merită un ocol, mai ales dacă vă place simplitatea unor astfel de locuri. Timpul parcă se oprește în loc în grădina lui cu câteva răsaduri, în bucătăria fără pretenții, în savurarea desertului cald și dulce, dulce de te leșină, dar din care n-ai lăsa nicio bucățică😬

Later edit: la 2 zile distanță, realizez că Nazar era la doar 650 m de cazarea mea, adică de centru, iar eu mă simțeam aici în vestul sălbatic, privilegiată că l-am găsit (doar bătusem atâția km), când putea fi așa ușor de ratat😂

Las cu greu în urmă terasa și o iau din loc, cam fără tragere de inimă. Mă dureau picioarele, aveam deja bășici și nu era nici 13.00…iar eu mai aveam atât de multe de văzut!!

Mă îndrept spre Çavușin, nu prea mai știam de ce mă mai duceam și acolo, deja văzusem cu ce se mănâncă relieful ăsta, eram bătută de soare și vânt din toate direcțiile, aveam praf și țărână în toți porii, mă puteai băga la cuptor și mă rumeneam frumos, cu crustă:)) dar ajung, 4 km și 3 bășici mai târziu, sunt și în Çavușin, alt sătuc uitat de lume (probabil și ăsta situat în spatele hostelului, dar să fiu a naibii dacă mai caut😶).

Acu aveam altă problemă. Era doar 15.00 iar eu mai aveam pe listă doar punctul din care speram să văd apusul…la maxim 4 km distanță, și ăla…cine și-ar fi imaginat că, dacă te trezești devreme, ai prea mult timp la dispoziție?! Bun, zic să mai pierd vremea prin pustietatea de aici, dar ce să fac?

Îmi amintesc că văzusem un semn de McDonalds la intrare, zic să fac un compromis și să-mi mai încarc telefonul, mai stau jos, îmi mai omor timpul. Îl caut pe hartă…era la 5 km:)) no way, mă mai orientez prin jur, văd un magazin de ceramică, dau să intru…la intrare niște indivizi cu ecusoane, postați în ușă. Părea cu bilet. Zic “hello”, dau să întreb de “ticket”, dar deja îmi făceau loc să intru…

Înăuntru, un grup, le făcea o demonstrație de olărit:)) clar nu aveam ce căuta aici, dar dacă tot m-au confundat, iar aici erau bănci și umbră, zic să profit😬 turcă peste tot, explicații în turcă, glumele tot în turcă, râdeau ei, râdeam și eu, voia bună nu ține cont de limbă:))) ce căutam aici?! Intră un ins cu o tavă plină cu pahare de ceai, pe cine servește prima dată? Pe cea mai din ușă persoană, normal! Chiar visam la un ceai cald😍 beau…suc de mere, fierbinte…well, am mai învățat ceva despre voi, ce pot să zic…mă ridic și plec, nu înainte de a o adăuga pe lista mintală a lucrurilor care m-au bucurat pe ziua de azi 🙂 Apusul, ziceam.

Plec în căutarea apusului, pe la 3.30, cătinel, că doar așa mai puteam. Un drum frumos, care s-a transformat repede dintr-un circuit de atv-uri într-un fel de defileu. Întâlneai și oameni, și copaci, și stânci… era diferit de prima parte a zilei.

La un moment dat, după ce păreau a fi mulți km, văd că rămăsesem doar eu și 4 asiatici simpatici, în spatele meu. Îi întreb unde se duc, pentru că păreau destul de pierduți (asta și faptul că se tot opreau când mă opream eu, așteptau cuminți să-mi consult harta și apoi mă urmau cu credință. Nu știau, micuții, pe cine își găsiseră călăuză🤣). Îmi spun că ei merg la Rose Valley, dar că nu știu pe unde e. Măi, măi, ca să vezi:)) apoi mă întreabă… “unde mergem…🤔”. Nu știu VOI unde mergeți, dar eu mă duc să văd apusul, la Derviș Evi:))

Când mă apropiam de punct iar prietenii mei mă părăsiseră pentru valea lor cu trandafiri și când zic să o scurtez puțin, pe lângă o caravană de cămile (mereu în căutare de ceva nou)…mai să calc pe un cățeluș mare, cu 2 mogâldețe sub el, foarte hotărât să-i apere…am zis că atât mi-a fost:))) mi se perindau, de-a valma, tot felul de gânduri, “normal că e un câine lângă o caravană, Andreea!🙄”…”e doar posesiv cu teritoriul, dacă te mai depărtezi, te lasă (insert prayer here)”…”are pui, de aia face așa”…”nu te întoarce cu spatele”.

Când se potolește iar eu sunt la o distanță considerabilă, se aude și ultimul, râzând pe înfundate “vorbeai cu el în engleză?!? Ce, ți-era că nu te înțelege?🤣🤣”. Anywayz😬…mă întorc la drumul ne-scurtat, încercând să mă calmez și să mă conving că NU detest câinii, în timp ce mă căutam pe mâini de eczeme, sigură că mi-a apărut vreuna, de la așa spaimă:)) să fie totul încununat frumos, începe să plouă🌧 iar eu ajunsesem la apus, cu o oră înainte de a apune soarele…îmi bag picioarele și mă întorc spre oraș, mai sunt ele locuri unde apune frumos, pe aproape… Parcă să-și ceară scuze că a plouat și să nu rămân supărată pe el, Derviș Evi își ia la revedere cu un curcubeu drăgălaș și oprește și ploaia😊

Cobor cu greu, opresc pe drum să îmi iau un suc de rodii cu ultimii bani (turkish ice cream și sucul de portocale/rodii, două chestii foarte des întâlnite la ei), ocazie cu care aflu de la vânzător că nici mâine nu zboară baloanele și-mi continui drumul. Mă resemnasem, oricum, că nu voi zbura, plus că eram așa de obosită, că ar fi fost un efort și să-mi pese:))

Ajung la punctul de panoramă unde speram să fi ajuns în prima seară și mă prăbușesc pe prima scândură pe care o găsesc:)) cine s-a gândit să pună panoramele SUS? În deal?! Și cum stau eu și-mi savurez sfârșitul de zi, vine cineva spre mine, mă bate pe umăr, mai să mă arunce de pe scândurică, și-mi zice, bucuroasă tare “you found it!!!” Era una din chinezoaicele de mai devreme, care mă felicita că “mi-am găsit apusul”🤣🤣 mda…poteito, potato, mai contează, I found it:))