St Augustine (Florida)

Părăsim Savannah, orașul posibilităților nedescoperite și luăm drumul spre St Augustine, cel mai sudic punct pe care l-a putut obține Andrei, el fiind pentru palmierii și plajele din sudul coastei, eu pentru munți și frunze ruginii.

Așa că ne înarmăm cu cele mai de plajă haine ale noastre și o luăm din loc, spre ecuator. Pornim pe nori, intrăm în zone cu ploaie torențială și, oricât ne străduim, tot de soare dăm. Acu…dacă ăsta va fi ultimul articol sau ultimul cu poze, înseamnă că vremea s-a stricat și mi-e prea rușine să admit că am fost îngâmfată. End of story 😇

Dezavantajul închirierii unei mașini e că, uneori, poate fi o bătaie de cap, însă beneficiul incontestabil este că îți oferă o mare mobilitate.

De ce zic asta? Păi…poți nimeri în locuri nemenționate pe site-uri gen TripAdvisor (pardon, asta era explicația pentru altă idee, De ce să faci popasuri unde te taie capul, nu numai la ce ai pe listă, dar tocmai am intrat într-un supermarket și sunt luată de cap de varietatea de mâncare, mă turmentează) 🤪

Oprirea noastră “secretă”? Atlantic beach, deși nu cred că e așa de secretă, nici măcar că se numește așa…

E un drum de doar 3 ore și peisajul se schimbă repejor într-o încântare pentru ochi și pentru cameră. O plăcere, soare, mult verde în jur, atmosferă de plajă și, cu cât înaintăm, avem tot mai mult impresia că intrăm într-o zonă exclusivistă, deci scumpă, a țării.

Drumul ăsta plin de case superbe, care ne face să lăcrimăm de invidie, trebuia să fie (ne imaginam noi, conform hărții de o urmam) fix pe malul oceanului, dar se pare că un șir de palmieri și case îți pot altera priveliștea.

Bonus, cel mai drăgălaș curcubeu 😍

Ajungem. Coborîm. E cuptor afară…asta e. Ne schimbăm repede de plajă, să mai prindem soare, și ne prezentăm la locul cu pricina : un fel de mal al Oltului cu niște curți îngrădite și o fășie de apă pe la poartă…măi, asta nu poate fi de bine…

De fapt, discuția a decurs asa: Andreea, uită-te și tu dacă avem vreo plajă pe lângă hotel. Soția se uită și răspunde imediat (deja trebuia să te pună pe gânduri): daa, e plaja chiar în fața hotelului!! 😉 Soțul o crede, și-așa se vaită ea mereu că nu îi e luată în serios orientarea, plus că azi a dat chiar dovadă că nu e mereu un GPS stricat. Și totuși, uită-ne în fața unei mlaștini ce nu aduce a ocean…

Când mă uit mai bine, nici mie nu-mi mai pare că aș avea dreptate

Mai facem o încercare, e clar că plaja nu era lângă hotel. O luăm pe șosea, frumușel, dar fiindcă drumul era lung și plictisitor, Andrei se decide să îmi întoarcă “favoarea” și îmi zice, în trecere, că zona e renumită pentru aligatori (cum, nu știam?! Mereu blufează atât de bine 🙄) și brusc totul devine un coșmar 😂 aud zgomote în fiecare tufiș, nu merge nimeni pe jos, se întunecă și mai văd și mare, în față…

Nu-i a bună. Sigur sunt șanse mari să fi scăpat, măcar unul, când era mic :)) așa că ne întoarcem la hotel, luăm mașina și ne ducem în centru să mâncăm ceva. Nimerim la o terasă chiar pe plajă (ne ajută mult și locurile de parcare, că doar aici am găsit unul) dar e cu atât mai frumoasă cu cât nu mai vezi nimic in jur, că e beznă afară, auzi în schimb valurile și simți umiditatea adusă de briză.

Ajungem la plajă a doua zi, dar peisajul nu e tocmai prietenos, așa că las copilul să se bălăcească (din toată plaja, el a ales cel mai întunecat loc), în timp ce eu îmi fac de lucru pozându-mi noul prieten. Încerc să nu mă gândesc la toate filmele în care rechinii vin până aproape de țărm și oamenii de la mal îți fac semne disperați, iar tu le faci înapoi cu mâna, zâmbitor 😬

Plecăm plini de nisip și plouați de-a binelea, dar mai întâi le lăsăm și noi o amintire, Necuță’s style😁