Asheville (North Carolina) - A Teller's Tale

Ne lăsăm mintea și inima (unii și haina de pe noi) pe plajele din St Augustine și o luăm din loc, din nou spre nord, de data asta în Asheville. Avem în față un drum lung, de 7 ore, dar reușim să fim la cazare pânâ la ora 10pm, cum promisesem, așa că ne răsplătim singuri punctualitatea, cu o oprire la Krispy Kreme Doughnuts (v-am zis că aici totul e o tentație continuă) 😍

O realizare la fel de mare ca amintirea locurilor prin care trecem, este faptul că am descoperit AirBnb. Am auzit și de experiențe neplăcute, din fericire noi n-am avut parte de așa ceva. Din contră. Am întânit oameni frumoși, atât de dornici să te facă să te simți binevenit și care chiar iți lăsau impresia că se bucură de schimbul cultural reciproc. Dar asta nu ar sta așa, dacă aș călători singură. Sunt sigură, de fapt. Doar o persoană atât de sociabilă ca Andrei poate să le ducă unor străini palincă și eugenii sau să se îmbrățișeze cu ei, la final.

Dacă nu ai o problemă în a dormi cu oameni străini în aceeași casă sau a împărți baia cu ei, uneori, poți ajunge să afli atâtea despre ei (este exact acel contact pe care îl iei cu oamenii locului, pe care vă ziceam că îl căutăm când călătorim).

Cazarea din Asheville îți încântă ochii și curiozitatea.

Avem pagini întregi de indicații, cum să ajungem și cum să parcăm (ori ne cred pe noi, străinii, idioți, ori de aici a plecat treaba cu explicațiile for dummies), casa fiind undeva în pădure, ascunsă bine, fix lângă un lac (și nu, nu mi-am mai dat eu cu părerea 😋). De ce și curiozitatea? Well…gazda noastră are un job mai neobișnuit, este certified animal communicator (parcă o aud pe bunică-mea cum pufnește și își face cruce). Are un câine în formă dubioasă (arată ca un porc vietnamez), o pisică de 2 ori cât câinele, încă un câine (mi-e frică de ăsta) și o broască țestoasă (de care ar fi trebui să îmi spună de seara, înainte să umblu prin casă pe întuneric și fără ochelari😳). Glumesc, n-am călcat-o :))

E aproape catartic să stai pe veranda asta, natura și-a pus muzica ei preferată iar toate luminițele din jur te fac să nu mai zici nimic.

Peisajul de dimineață te lasă și mai mut, dacă e posibil. Nu mai vreau să plec de aici, ce trebuie să fac să mă angajez în Asheville?

Avem o oră, (pe ceas, atât am plătit parcarea) pentru a vizita centrul, o combinație de hippie, reggae și bio, toate-ntr-unu.

Aici, în cutiuțele astea poștale, Fred Flintstone bagă 2 pietricele și poate să-și parcheze footmobilul cât dorește.

Nu mai zăbovim mult și pornim la drum, vrem să vizităm Blue Ridge Parkway, un parc național menționat prin toate broșurile, ce mai, o mândrie a lor. Și mergem, și mergem, și mergem, și zău că mă simțeam ca pe Transfăgărășan…puțin mai amenajat, dar peisajul nu diferea cu mult. Stiu că suntem tentați să credem că iarba e mai verde la vecini, dar dacă analizăm mai obiectiv, ne mai calmăm (nu e o afacere să ai nici revelația asta, Andreea, că așa rămâneai la tine pe valea Prahovei, nu străbăteai un ocean).

Ne decidem să intrăm, totuși, puțin în scenariu și oprim să vizităm, zicem noi, ceva frumos. Drumul e prin pădure, ne opintim să urcăm cei 350 de m, (timp în care am mereu imagini cu urși apărând din senin printre crengi, iar eu, ca într-un documentar din National Geografic în care mă cred, mă opresc și le fac poză și abia apoi mă îngrozesc de ei)😎