Washington DC (Maryland) – ep.1

Ne grăbim să ajungem în Washington, pentru că avem multe de vizitat acolo. Cam ca în Florida, când ne-am grăbit să ajungem la plajă. Graba asta nu a avut nicio finalitate atunci, trebuia să mă gândesc că nu poate duce la nimic bun, nici acum. Prea multă exaltare. Așa era și acum: peisajul de vacanță, autostrăzile cu soare și, deși șoferul bombănea traficul și consulta enervat GPS-ul (stăteam bară la bară), știu că și el simțea că atmosfera în mașină este una de vacanță ce promite 😍

Cazarea e pe o straduță liniștită și tare frumoasă. Cobor din mașină și, cât aștept să dăm de net pentru a intra în casă (AirBnb, again) încep să am un sentiment ciudat. Autostrada este 50 de m în josul străzii, mașinile rulează toate cu gemurile lăsate și muzica la maxim, iar pe prispa omului miroase a iarbă. Alung presentimentul (oricum la mine al 6-lea simț e un mit, un buton scos din uz😊), alung și sfatul părintește dat de Andrei, să-mi scot prostiile din cap și de data asta să țin morții camera în geantă ( ❗️“cât.mai.la.fund.”❗️) și îmi reechilibrez repede chi-ul (nu-i greu, mă ajută și gândul că urmează să mănânc 😇).

Pornim. Washington, venim!!! Dar venim cu metroul, așa că va dura ceva. Nerăbdători, o luăm la pas, avem de mers pe jos vreo 1.8 km până la stație. Timp suficient să mă gândesc la ce a vrut soțul meu să zică (ce fac femeile cel mai bine😂) cu atâtea restricții. Nu trece mult și ieșim într-o intersecție.

My, Oh, My! Simt că oamenii ăștia, unul mai mare și mai fioros ca altul, adunați în grupuri pe la toate colțurile, nu sunt interesați de imersiunea mea culturală :))

Sunt rușinată, chiar sunt, de limitările mele, dar în momenul ăla nu pot să nu mă gândesc că nu văd nici măcar o față albă. Unii se ceartă, fetele își împletesc părul, mai la dreapta unul face scandal pe trecerea de pietoni, dar majoritatea stau, pur și simplu, în grupuri:)) e pentru prima dată când 2 mașini de poliție, staționate, mai rău mă înspăimântă, decât să mă liniștească😶

De parcă fiecare casă ar fi avut o frizerie proprie, sunt rotocoale de păr pe trotuare și, în mod inexplicabil, pe lângă fiecare miroase a iarbă. După ce simt că mă scald, efectiv, în marea asta de oameni, o dăm într-un drum mai liniștit ce o ține pe lângă un zid (nu știu de ce mă mai liniștește, nu e ca și cum risc să mă încaiere câinii și să fiu cu spatele la un zid :)) ). Soțul meu își dă seamă că are de a face cu un moment rar, în care tac (cred că a mirosit frica) și știe că trebuie să profite. Îmi propune, îngâmfat, să fac ACUM niște poze și nu ratează nicio relatare dubioasă cu ce se întâmplă pe străzi (simte că scena e a lui😅). În timpul ăsta, la fiecare 3-5 pași, îl tot calc pe încălțări, fără să-mi dau seama că, inconștient, încerc să merg cât mai aproape de el :)))

Totuși atmosfera se mai destinde, cred că e mult și în mintea mea, pentru că nimeni nu se uită la noi, măcar 😉. Dăm și de niște școli, unde sunt copilași nu poate fi prea periculos, nu?! Probabil că nu, mai ales că în 100 de m trecem și pe lângă o închisoare, deci…securitate maximă😁

În timp ce înaintez alert, cu privirea numai in față, îmi dă prin cap că lumea circulă cu taxiul de câțiva zeci de ani și poate a venit momentul ăla și pentru noi (ori așa, ori rămân să dorm în vreun parc din oraș, că eu nu mă mai întorc pe aici). Convins de frânturile de cuvinte pe care le spuneam, acceptă și Andrei alternativa (nu înainte de a încerca să mă convingă că aș putea trece lejer drept o negresă albinoasă, so…why worry?!?! 😉).

Dar totul e bine când se termină cu bine, nu? după un drum ce durează o veșnicie, văd și stația de metrou, mă urc și dusă sunt:))