Wrexham – be careful what you wish for

Când am trecut în rolul ăsta nou, la birou, mi-am dorit un singur lucru: să pot vizita fabrica și să fac mulți bani, dar cum peștișorul a zis “o singură dorință, că exagerezi” am rămas cu vizita🤭. Lucram cu o făbricuță din Wrexham, UK, și mi se părea de bun simț să știu deste ce vorbesc și cu cine, atunci când deschideam gura. Zis și făcut, am așteptat să mă mai dezmeticesc, să nu bat drumul de pomană și să nu înțeleg nimic și am ‘depus cererea’. În ziua când s-a aprobat, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, tot ce visam era să fac un tur al fabricii, să văd cu ochii mei pe unde se pun mălaiul și zahărul și pe unde ies fulgii de porumb.

Ei bine, pe cât de mult mi-am dorit asta, pe atât de multe lucruri n-au mers bine din prima. Ca o persoană care crede în semne ce sunt, aș fi putut de multe ori să zic Poate e un semn, Poate n-ar trebui, Poate nu e să fie. Interesant e că, deși lucrurile nu mergeau bine din prima, ori ajungeau să meargă mult mai bine, după ce se rezolvau, ori învățam ceva foarte valoros, din experiența de-o aveam.

Dar să începem, nu? Ajung la aeroport și, pentru prima dată, nu mă temeam că mă pot pierde pe drum. Nu mai fusesem niciodată în aeroporturile din Munich sau Manchester (nu că asta m-ar fi făcut cunoscătoare), dar știam eu că voi ajunge bine. Știam că voi avea multe provocări în “deplasarea” asta, așa că-mi alegeam înțelept motivele de stres. Pe unele le știam, altele tocmai aveam să le aflu.

Ajunsă la Otopeni, ce vrea fata să-și ia? O cafeluță, desigur. Dau să o plătesc, nu merge fără PIN. Shoot. Spun o rugăciune, pentru că adevărul era că n-aveam habar care e PIN-ul, era un card de companie, nou schimbat. Tastez… greșit. “Ai apăsat greșit o tastă”, mă liniștește băiatul de la bar. Am încredere în el. Tastez din nou … greșit. “Dacă mai greșești și a 3-a oară, îl blochezi“, mă asigură, de parcă era Oracolul din Delhi cel atotștiutor. N-am curaj să-i testez spusele, plătesc cuminte cu Revolut-ul și plec, buimacă după greșeală. Cum naiba voi folosi acest card, când e clar că habar n-am ce PIN are? Noroc cu aplicația CitiManager, că descopăr că pot să-mi văd PIN-ul, fără să sun la ei. Phew! That was close … Ok, acu puteam să-mi fac de cap. Până la următoarea panică, în orice caz.

După ce aterizez în Munich, ce dau să fac? Să pornesc netul, normal, după 2 ore de zbor deja începea sevrajul. Refresh, refresh, nimic. Nemții ăștia, un net n-au și ei cum trebuie. Lăsând gluma,  îmi dau seama că era prima dată când îmi scoteam cartela Digi în afara țării. Cum? Nu se conecta la nicio rețea. Nu mă panichez de tot, știam că dau de wifi în aeroport și rezolv eu cumva. Sun la ei și rezolv.

Când realizez că “fără rețea” însemnă că nu pot nici să sun, începe să-mi bată inimioara. Cum dau de șoferul care mă așteaptă la aeroport și pe care trebuie să-l sun, când ajung? Sună la #111# și activezi, au spus. Și dacă nu pot să sun, cum rămâne să activez?😁 După un moment de angoasă profundă, ajutorul vine prin WhatsApp❤️.  Ușor ușor pot și să sun, și să am rețea, așa că-mi mai vine culoarea-n obraji.

Ajung la destinație și lucrurile încep să se lege. Mă aștepta acolo cel mai tipic scenariu britanic: un șofer la costum, galant, cu o mașină frumoasă și curată, îi mai lipsea cascheta. Paul, a very fine gentleman, cum ar zice ei, face conversație cu mine, încearcă să mă calmeze că totul va fi bine (arătam stresată, avea să-mi spună pe drumul de întoarcere) și să-mi dea niște direcții prin orășelul Wrexham.

Mă asigură că zona e safe, mă pot plimba și seara pe acolo, că rata mortalității e foarte scăzută, deși nu întrebasem. Nu știu de ce, dar mi-era mai bine să nu-mi fi zis asta, acu am la ce să mă gândesc. Mă duce la hotel, unde îmi las bagajul și cobor să mănânc ceva, iar apoi plec spre birouri, învăluită într-un parfum subtil de broccoli, să se știe că m-am hrănit.

N-o să menționez chestii plictisitoare, ce am făcut acolo, dar pe la 4 deja am plecat, că era suficient pentru o zi😇.

Vremea se înfrumusețase subit, față de norii pe care aterizasem, iar acum era un soare atât de plăcut și blând, că păcătuiai dacă stăteai în cameră. N-aveam o țintă prea clară, dar ca un copil spălat-pe-creier-de-supply-chain, voiam să văd … supermarketuri. Da, exact🤦 magazine de care doar auzisem, când lucram să le furnizez una și alta, căpătaseră așa o aură în capul meu, că acum simțeam că am “ocazia” să și văd despre ce e vorba.

Așa că am plecat după un Sainsbury, dar am ajuns să vreau la un Tesco, regele regilor. Mi se părea ceva palpitant, unde mai pui că aici aveau produse 2 dintre chefii vegani pe care îi urmăream pe Instagram, și eram super curioasă să le testez. Să citez reacția de a doua zi, când mi-am descris seara : “that’s…sad! That’s just sad…” Așa că n-am mai povestit-o și altora.

Le-am spus despre mersul pe străduțe, printre casele de cărămidă roșie, le-am zis cât mi-a plăcut lumina soarelui pe verdeața de pretutindeni și cât m-a surprins să văd că lumina aici nu dispare nici la 10 noaptea.

A doua zi, o nouă șansă de a explora necunoscutul și ce avea să-mi aducă. Cobor să mănânc, încrezătoare, așa cum îmi aranjasem, cu o zi înainte. În timp ce-mi puneam, tacticos, ciupercuțele pe farfurie, sunt anunțată că n-am micul dejun inclus. Mârâi ceva, se duce să verifice, și nu mă mai caută apoi. Probabil am speriat-o.

Next step, ies nonșalantă în stradă și mă apuc să-mi caut un Uber, încrezătoare că pot avea puțină independență și să ajung singură la birouri. 15 minute mai târziu, aplicația încă îmi căuta un șofer, cam tot atunci când vorbisem să fiu în fabrică, la nush ce meeting. Nu-i nimic, mai aveam un as în mânecă. Primisem un număr de taxi local, așa că sun la ăia. Sunt expediată printre întreruperi, că 8 e oră de școală și nu au nicio mașină pentru mine, până la 9. Intru speriată în recepție și le cer să-mi comande ei un taxi, ca și ziua trecută, că mie mi-a trecut cheful de Uber, care deja apărea că mă taxase pentru 2 curse. Sună, (probabil la acelasi număr ca și mine, că de la ei îl aveam) … îi las în pace, poate au ei trecerea mai bună, la Wrexham Prestige. Același răspuns. Minunat. Insist, în speranța că fața mea disperată sigur îl va convinge să facă tot posibilul, chiar să mă ducă el, dacă își dorește satisfacția clienților. Sună la alt număr, la fel.

Ies din nou în stradă, cu coada între picioare, deși nu știam exact ce să fac. Sun din nou la unicul furnizor de taxiuri din oraș, convinsă că s-au săturat de mine și cursa mea la Kellogg’s. Mintea continua să-mi funcționeze într-un mod amuzant așa că, după deziluzia că nu mă duce recepționerul la birou, le cer ăstora să mă pună pe o ‘listă de așteptare’, poate se anulează vreo cursă și mă iau pe mine mai repede. Nu-i conving, așa că rămâne să ajungă la 9.10.

Încep să rulez scenarii, Ce altceva aș putea face? Probabil e un moment bun să mă port ca un adult ce ia deciziile de care are nevoie…așa că pun mâna pe telefon și, înfruntându-mi toate vocile care zic  că nu vreau, că mi-e rușine, că pot și fără,  sun unicul contact de-l aveam, de la birourile din Wrexham. Nu mi-e de mare folos, dar sugerează să iau direct legătura cu alt coleg, ce tocmai venea de la aeroport, să mă pescuiască de pe drum. Ok, vremuri disperate, soluții radicale…Matteo, deși mă speriam de titulatura lui, era, în definitiv, persoana care mă ajutase să fiu aici, așa că, în adrenalina momentului, continui să fiu adult și îi scriu. 10 minute mai târziu, eram din nou în limuzina lui Paul, făcând selfies și discutând logistică. Ce răsturnare de situație…

Ziua trece chinuitor de intens, cu meetinguri și atâtea informații de absorbit, că nu știu cum să rup ușa, la 4. Asta ori începuse să-mi placă cu limuzina, că iar profit de drumul la aeroport al lui Matteo, să ajung la hotel.

All right, all right, all right☺️

Ajunsă la hotel, putea să înceapă și ziua aia fără griji.

O tură scurtă de magazine, iar seara mi se oferă un tur al orașului Chester, adevărata frumusețe a locului. Deși reticentă și comodă, când am primit invitația de a ieși să mâncăm undeva, am accepta-o, ca fiind ceva ce “se face”. Daca era să-mi urmez instinctul, aș fi zis un mare NU. Dar am mers dincolo de el și așa am adunat niște amintiri așa frumoase, despre bunătatea oamenilor și frumusețea zonei.

Ultima zi, deja cu experiență, îmi aranjasem cursa de dimineață. Totul merge bine, ziua decurge perfect, reușesc să fac și să discut tot ce-mi propusesem, am și mașină care mă ia la întoarcere, așa că mă prăbușesc împăcată, în scaun, până la hotel. Când îmi mai revin din toată tensiunea de care încercam să mă detașez, încep să văd semnele insistente din mașină. Cash only.

Sictir, de unde cash, când n-am văzut un bancomat de 3 zile?? Și iar începe trepidația: ce fac, cum o rezolv, ce îi zic? Ajungem la destinație, prea repede, de data asta, și încep timid dar cu aplomb…we might have a situation (evit să zic cuvântul problemă 😇, sigur o rezolvăm noi cumva). Mă lasă să-mi spun tot speechul, să-mi afirm remușcarea, ca la final să zică simplu “Dar puteți plăti cu cardul”. Instant mi se schimbă fața și sar, voioasă, să-i plătesc omului.

După toate astea, chiar pic, recunoscătoare, pe un scaun, în așteptarea lui Paul, să mă ducă la aeroport.

Inițial nu trebuia să fie niciun articol despre Wrexham, în definitiv n-am avut timp să vizitez și nici suficientă activitate turistică, pentru a clădi un subiect. Doar că, experiența asta mi-a demonstrat altceva: cât de diferit pot decurge lucurile, față de cum te-ai aștepta să fie. Și cât de mult pot vorbi despre taxiuri și mașini!!!

De vreo 2 săptămâni am început să am o gândire diferită, când ajung să mă confrunt cu un obstacol, sau ce-aș numi neplăcere, în termeni general acceptați. De ce n-aș căuta ce îmi aduce bun, o situație de disconfort? De ce n-aș privi-o ca pe o ocazie să dezvolt ceva la mine? Dacă ar fi să privesc în termeni obiectivi, toate “obstacolele” pe care le-am avut în aceste 2 zile legate, aș putea să declar, lejer, că a fost un rateu cap-coadă, sau că astrele mi-au fost împotrivă, încă de la început, iar eu m-am încăpățânat să forțez asta. Și m-aș consola cu asta, aș povesti experiența într-un mod plângăreț, nimic n-a mers cum trebuie și m-aș împovăra singură de o energie negativă.

Dar acum nu simt nimic din toate astea. Au fost 3 zile intense, la finalul a două săptămâni pline și ele, dar mă simt încărcată și recunoscătoare. Toate astea, posibile cu o schimbare de raportare. Brusc, greul nu mai e așa greu, viitorul nu mai pare infinit, e doar momentul ăsta, și apoi următorul, și tot așa.

Să mă fi citit acu ceva ani, aș fi zis că bat câmpii. Atâtea cuvinte scoase din cărți, atâtea concepte abstracte… frumos de zis, dar cum le pui în practică, aș fi gândit.  În același timp, aș fi simțit invidie, pentru capacitatea de-a-mi controla mintea și reacțiile, și a nu mă lăsa eu condusă de ele. Între timp am abandonat gândul ăsta compulsiv de a simți într-un anume fel, iar schimbarea s-a produs de la sine, în ritmul ei. Gând cu Gând. Așa că, poate bat câmpii, dar mi-a luat mult să ajung la asta și îmi place aici 😊