Parâng – the joy of exploration
După experiența din Retezat, unde am simțit, pentru prima dată, că sunt bătrână, am zis că sunt masochistă, să vreau să repet povestea și în Parâng. Ce-am făcut în Retezat? Nu știu exact, doar m-am întors cu un genunchi dezafectat. Timp de recuperare? Vreo 2 săptămâni. Prin urmare, ce mai caut la munte, mă gândeam cu groază? Mă duc să stau în cabană? Pe lângă cabană?
Adevărul e că mă duceam că nu fusesem niciodată în Parâng, iar ideea explorării unei alte grupe muntoase, îmi dădea satisfacția unei noi cuceriri😬 și mai voiam să știu dacă sunt scoasă din uz pentru totdeauna, sau a fost un episod singular. De precauție, îmi burdușesc rucsacul cu antiinflamatoare de toate formele, pastile, geluri, intravenoase, fașe, genunchere, orice, numai să prind curaj😅
Dacă mama nu mi-ar știi povestea, ar vrea să sară peste detaliile ce urmează, direct la final, să afle dacă m-am întors întreagă sau în chinuri. Răspunsul scurt? N-am avut nimic☺️
Cum mi-am petrecut prima zi? Am urcat cu mașinile până la Cabana Parâng, de la telescaun, iar apoi am pornit ușurel, spre vârful Parângul Mare, în ce mi s-a părut un traseu mediu, dar fără sfârșit.
Pornind destul de sus, am scutit toată zona de pădure, așa că mult am mers pe curbe de nivel, numai bune pentru ziua de încălzire. Ajungem pe vârf, pozăm, mâncăm, stăm, ne bucurăm, dar trebuie să ne mai și întoarcem. Vorba aia, fuseserăm în grafic numai cu opririle, la timpi eram pa😅.
Întoarcerea e pe la Vârful Cârja, marcat cum altfel, daca nu cu o cârjă, iar apoi Parângul Mic. Marcat prin nimic, doar prin lumina soarelui la apus, ce pica atât de frumos pe iarba pârjolită.
Ploaia din ziua a doua ne deturnează planurile, așa că ne luăm liber și vizităm Hunedoara, Castelul Corvinilor și cea mai bună pizza cu fructe de mare mâncată în 32 de ani😍 legat de Castel, n-aș putea să zic că am fost tocmai impresionată, parcă mai degrabă nu…sălile păreau oarecum neterminate, 3 costume populare ici, 2 săbii colea. Singura care părea cu echipare full, era expoziția obiectelor de tortură, păcat că mă îngrozea și m-am ținut departe😳
A treia zi, în schimb, vremea și-a revenit, și tot așa a “trebuit” să revin și eu pe traseu:) mi se întâmplă mereu: deși mă entuziasmez pe parcurs, la început am atâta lehamite, că aș trimite pe altcineva în locul meu, de-aș putea…
Ce parcurgem azi? E zi de lacuri, așa că lăsăm mașina la Obârșia Lotrului și începem să urcăm, de data asta prin pădure, spre lacul Gâlcescu. După el, celelalte 2, Vidal și Pencu, vin relativ repede, dar pentru că ne întinseserăm destul de mult, urcăm prin Hornul Lacurilor doar pană la intersecția cu banda roșie, apoi ne întoarcem pe unde am venit. Singurul loc cu semnal, din întreaga zi, este aici sus, dar știu că asta nu contează pentru adevărații iubitori de munte😳
Ziua 4 și ultima, se aseamănă destul de mult cu precedenta: lăsăm mașina la vreo 2 km de Refugiul Agățat și pornim spre Lacul Zănoaga Stânei. Obișnuiți cu a le avea pe toate înșirate, ne cam demoralizează cei 70 de metri diferență de nivel până la următoarele, L. Roșiile și Lung.
De la Lacul Lung, cel în formă de fundiță, până la ultimul de pe traseu, Mândra, peisajul e fix ca cel din Retezat: lespezi, jnepeniș și apoi încă niște lespezi. Ne consolăm că am urcat până aici și renunțăm la a ne mai duce și prin șaua Gruiu, pentru a ne putea bucura mai mult de traseu, la întoarcere.
Dacă nu vă atrage ideea unei săptămâni întregi petrecute în natură, în miros de brad, dacă nici pozele nu v-au cucerit, poate vă convinge bucătarul de la Groapa Seacă și ale lui feluri de mâncare😂 de mi-ar trebui un singur motiv să revin aici, atunci ăla e ciorba lui de varză cu afumătură și smântână, lucskos (lucicoș, sau cum să mănânci 3 porții, dintr-un foc😇).
Fiind mai degrabă o sursă de impresii poetice, decât un articol de munte, cu informații utile drumeților, multă vreme am ținut amintirile doar pentru mine. Ceva, totuși, s-a întâmplat diferit, anul ăsta. Nu am mai privit experiența ca pe un efort fizic, presărat cu imagini faine, ci invers. Un traseu superb, cap-coadă, pentru care a trebuit să depun puțin efort. Pădurile n-au mai fost un drum anost, cu teama de animale, ci partea cu miros de pământ reavăn și raze de soare ce cad timid pe rădăcinile brazilor. Pauzele de masă nu mai erau momentele mult așteptate, doar surse de alimentare cu energie și inspirat aerul tare. E ceva ce trecerea anilor aduce cu ea: bucuria de a fi în prezent și atât🧘🏻
