Tuzla – ce simți când cazi în gol

De ce-am vrut să sar cu parașuta? Că nu știam cât de nașpa e😅 nimeni, când mi-a arătat poze, nu mi-a zis că îți rămâne inima acolo, la 4000 de metri, în timp ce tu continui să pici, cu 200 km/h. În nicio poză de-am văzut-o eu, n-am înțeles golul de-l simți nu în stomac, în tot corpul, când realizezi că plonjezi spre pământ.

Când mi-am rupt mâna, mă pregăteam să leșin de durere, că așa înțelesesem eu că se simte. Experiența a fost sub așteptările mele:)) Ceva similar (dar invers) am trăit și aici. Am văzut exaltare, am văzut zâmbete, am auzit “wow”, “cea mai tare experiență” – am crezut ce-am auzit. Și-am fost naivă.
Scriu asta la 3 săptămâni de la eveniment, în speranța că am avut timp să mi se așeze emoțiile și prezint experiența mai obiectiv. În realitate, greu găsești experiență mai subiectivă de atât.

Dar hai să pornim cronologic.

Începutul nu mi-l mai amintesc. Momentul ăla când a prins sămănța gândului că aș vrea să sar. Sau cine a aruncat-o. Sunt mai bine de 5 ani de când stă acolo, neudată de curaj, cât să încolțească, dar nici stârpită de frică, să dispară cu totul. Aștepta să-i vină vremea. Aștepta să se materializeze în ceva măreț, cât să poată fi povestită nepoților. Pentru ei, am pozele cu primele secunde în picaj😅😅. Pentru acest articol, însă, le voi folosi pe cele din următoarele secunde.

Se făcea că venea ziua mea, 17 septembrie. Și cum mă apropiam eu așa, de vârsta de 33 de ani, tot așa venea și ziua Andreei, în aceeași zi de 17 septembrie. Nu-s tot eu, e colega mea😍. Din vorbă în vorbă, din sugestie în impresie, ne decidem să ne facem ziua în aer. Ce cadou mai înălțător?:) Ne rezervăm pachet full, cu filmare, poze, tot, cât să ne creadă lumea. Sărim la Tuzla, deși în alte vremuri se putea și la Clinceni. Voiam Tuzla oricum, pentru mare. Naivă din nou, de parcă mai conta ce era la capătul celor 4 km de aer…

Ajungem, ni se face instructajul, ni se dă speranța că o să ne placă, apoi ne înhămează în toate curelele alea și o pornim spre un avionaș roz, că doar eram 2 fete și era ziua noastră. Bat câmpii acum, știu, îi băteam și atunci: numai gândul la moment, îmi dă o stare de agitație:))

Ne urcăm și începem să ne ridicăm. 1000m, 1500m, 2000m…instructorul îmi arăta stațiunile de la mare, uite Eforie S, uite și epava de la Costinești, ai văzut ce frumos se văd norii? Vedeam, îl auzeam, dar nu procesam. Pentru că, în capul meu, scădea presiunea:))

“Ce naiba cauti aici?”

“Pai dacă ți-e frică, asta ai găsit tu ca leac?!”

“Uite-o p-asta din fața ta, abia așteaptă să se-arunce 🙄”

“Să-mi bag…au deschis ușa…ăștia chiar vorbesc serios că o să sărim…”

“Puteam să fiu jos, pe plajă, bucurându-mă altfel de ziua mea, nu aici, în frigul asta”

S-a aruncat primul cameraman…mai am 5% din capacitatea de a respira. O văd pe Andreea cum e dusă pe marginea avionului, timpul are altă dimensiune acum…mi se pare că o aud cum scoate un sunet, ca atunci când îți face cineva vânt. A dispărut acum, nu pot s-o mai întreb…

În timp ce ne îndreptăm si noi spre buza hăului, gândul meu e că nu vreau să țip. Vreau să fiu curajoasă, deja sunt mai mult moartă, ce sens mai are să și țip? N-o să țip, o să țin în mine, pentru mine. 😂😂

Nu mă pot uita în jos, simt doar cum atârn de hamuri, suspendată, în afara avionului.

“Atât mi-a fost. Acu ne-aruncă.”

“Nu…ce tot face?! Zici că e o mireasă ce se ține de glume, ba aruncă buchetul, ba se răzgândește…”.

Cum, când, nu știu, dar mă trezesc din verticală, pe orizontală și simt o groază cum n-am mai simțit în viața asta. Nu mi-era frică de moarte, deși sigur ăsta era țipătul instinctului de supraviețuire, mi-era că nu pot controla deloc picajul, nu mă puteam agăța de nimic, în drumul meu în jos. Mai simțisem 1% din senzația asta de groază când mă dădeam în lanțuri, la bâlci😂 În alea mari:) teama că, dacă se rupe, aia sunt. Aici pornisem fără niciun lanț, încă din start…

Ce-a urmat, îmi aduc aminte doar în frânturi. Erau niște nori subțirei prin care treceam, dar îi conștientizez doar acum. După ceva timp, mi-am făcut curaj să dau drumu’ la hamuri, să simt cu totul senzația (aveam eu impresia că așa ești mai una cu natura. Plus că, nici păsările nu zboară cu aripile strânse la piept😂).

Am văzut fotograful că vine spre mine, nu știu cum voia să-mi mișc mâna cu intenție, în curentul ăla, să mă pot prinde de el. Am crezut că am reușit și l-am apucat de mână, am văzut abia pe filmare că m-a ajutat instructorul😞.

Ce-a urmat se vede frumos pe cameră, ne ținem de mâini și ne rotim în aer, la 3000 de m, dar în realitate știu că gândeam “ce faci? Cât ai de gând să faci asta? Mai urmează multe cercuri? Is this your idea of fun?! Acu du-mă jos”
In clipa aia, mi-era frică și să desprind buzele, de teamă că n-o să le mai pot apropia la loc și o să merg așa până jos, cu dinții la vedere😬.

Ceva ore mai târziu, se gândește instructorul să deschidă și parașuta, momentul ce l-am așteptat de la început. Eram sigură că o să-mi placă, atunci când n-o să mai stau cu burta în jos. Dar ce să vezi? Surprizăă! După ce ne smucește parașuta vreo câțiva metri în sus și începem să ne ducem lin, spre pământ, tot nu-mi trece frica. Acum sentimentul nu mai e să mă prind cu mâinile de ceva, dar să ating cu picioarele de jos, cât mai repede. Știți senzația aia când, copil fiind, vă lua cineva în brațe, în ciuda dorinței voastre, și începeați să dați agitat din picioare, să vă lase jos? Eventual și cu o smiorcăială “dă-mă jos, dă-mă jooos!!”. Exact așa.

La un moment dat, să-mi mai dea curaj și să mă ajute să mă bucur de toată experiența, mi se arată un nor, apoi iar o stațiune, o alta, ba chiar mi se dau și frânele parașutei, să o ghidez eu spre aterizare. Se vede treaba că îmi mai venise inima la loc, că acu pot să și țip, când îmi e frică. Ba chiar o strig pe Andreea, care deja ajunsese jos, să o întreb cum e. Nu-mi răspunde, leșinase…😳

Dar chiar și așa, amândouă având amintiri atât de diferite și trăind toată experiența atât de diferit, tot mai vrem să sărim. Din motive diferite, dar asta nu schimbă intenția.

De ce, ați zice, dacă am resimțit atât de intens totul, mai vreau să repet? Fix de aia. Vreau să sar și când știu ce mă așteaptă, conștientă de ce urmează. Dacă prima dată m-am dus inconștientă, acum va fi asumată 🙂 o consider și un exercițiu de a-mi controla emoțiile și reacția, într-un cadru cu stimuli extremi. O ocazie de desensibilizare la frică. Ce mod mai bun de a o învinge, dacă nu înfruntând-o? Deși diferite ca potențiale consecințe, parcă acum nu mai sunt așa impresionată, când mă latră un câine…

Ăsta nu este un text de sabotare a saltului cu parașuta. Nu e nici Andreea, care se vaită că i-a fost frică. Nici prezentarea exagerată a unei experiențe faine, de altfel. Sunt toate variantele de mai sus. Glumesc. Ne vedem la Clinceni 😉